limite
Încrederea e cheia
A fi bine intenționat în relația cu cineva nu înseamnă neapărat că faci ceea ce trebuie. S-ar putea ca, uneori, bunele tale intenții, așa bune cum sunt, să-l rănească pe celălalt, să-l limiteze, să-l lipsească de încredere în propria persoană. Cauți să-l ajuți, să-i spui tu exact ce să facă și să ai pretenția să facă musai așa cum i-ai zis. Într-un cuvânt, la nivel inconștient, tu nu vrei decât să ai control asupra omului. Să depindă de tine, iar tu să te simți mai bun decât el.
Rareori greutățile, dificultățile, necazurile îi doboară pe oameni. Dar lipsa de încredere în ei înșiși face tot ce nu pot face dificultățile. Citește în continuare »
Un exercitiu de autocunoastere (Video)
Este un exercițiu extraordinar la care eu i-am îndemnat și-i îndemn mereu pe participanții la cursurile sau la workshopurile mele de dezvoltare personală și profesională. Și le cer feedback. Bineînțeles, cui are disponibilitatea de a răspunde provocării. Sau autoprovocării.
Deși cursurile se termină după 5 sau 7 sau 11 săptămâni, întrebările nu cred că le dispar deloc din minte participanților, răspunsurile fantastic de importante parcă apar pe neașteptate, uneori ca niște lovituri, alteori ca niște miracole, iar creșterea personală abia începe să-și facă efectele și nu se mai termină niciodată. Citește în continuare »
Fii eroul copilului tău!
În perioada de vârstă numită „imprint” (0-7 ani), copilul dă copy/paste celor mai apropiați adulți din viața lui: părinții (+cei cu care locuiește). Părinții sunt eroii exclusivi ai copilului. El are mintea ca un burete: bun, rău, absoarbe tot. Așa că, dacă apare ceva neadecvat la copil, dă-ți seama că a văzut/auzit întâi la tine, ca părinte. Te-a văzut făcând sau acceptând în mod firesc ceva anume. Iar copilul a înțeles că e bine, că poate repeta și el. Sau că nici el nu poate face așa ceva. Că nu poate risca, nu poate fi curios, nu poate experimenta, nu poate face ceea ce-i place… Citește în continuare »
Succesul e o stare a minții (video)
Când îți vine să mai spui: „m-am săturat, nu mai pot! am o viață de rahat!”, uită-te la omul ăsta. Știu, nouă ne place să ne comparăm doar cu cei foarte bogați, foarte sănătoși, foarte sus, foarte „realizați” = foarte fericiți. Nici nu acceptăm că ăia ar putea să fie nefericiți. Până în clipa în care „modelul” X ajunge în închisoare. Ori pierde tot. Ori se îmbolnăvește grav. Ori rămâne singur pe lume și toate televiziunile vorbesc despre asta. Brusc, noi îl declarăm nefericit. El nu are niciun cuvânt de spus; știm noi foarte bine cum era și cum e, cum trebuie să se simtă. Și nici că mai vrem să îi semănăm în viață. Citește în continuare »
DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog! 