Lună: iulie 2014
Eu, puiul de găină care trece strada
Promiteam în mod indirect aici că voi reveni cu o întâmplare personală. O situație de genul ălora în care nu crezi, de care nu vrei să auzi, știi tu ce știi de la alții sau de foarte mult timp și te încăpățânezi să nu experimentezi ca să vezi cum stau lucrurile Acum, ca să vezi ce s-a schimbat dacă s-a schimbat. Pentru că viața e doar o percepție, iar percepțiile se schimbă. Schimbarea nu e doar posibilă, ci este inevitabila!
Scriam zilele trecute că școala/societatea ne învață, în general, un singur lucru: că puiul de găină vrea să treacă strada. De fapt, că trebuie să treacă strada. Ăsta e obiectivul lui. Și că puiul de gaina trece strada special doar pentru a ajunge pe partea cealalta. Atât. Ești fericit numai atunci când ți-ai atins obiectivul, când ai ajuns pe partea cealaltă. Iar când apare o problemă nouă, oamenii reacționează, în loc să acționeze. Etichetează problema nouă, propunând numai soluții din memorie, potrivite unor probleme anterioare, rezolvări bazate pe date, pe cifre, pe dovezi, dar care în cazurile prezente nu mai funcționează. Pentru că problema e nouă. Citește în continuare »
Arta de a dărui necondiționat. Ce străină ne este…
Suntem educați încă de mici că, dacă dăruim prea mult, pierdem, n-o să mai avem noi, nu vom reuși să strângem suficient pentru nu știu ce. A arunca în stânga și-n dreapta, cu diverse scopuri facile, nu e totuna cu a dărui. A dărui înseamnă orice pleacă de la tine către exterior, către ceilalți, fără alte interese materiale, exterioare, poate ascunse. Bucuria de a dărui este una pur personală, interioară. N-ai să dăruiești niciodată fără un beneficiu personal! Niciodată! „Păi, pe mine m-a impresionat X cu povestea lui, de-aia i-am dat, că l-am văzut amărât, nu avea și sunt milos de felul meu.” Ok, și ce beneficiu ai tu din toată întâmplarea? „Niciunul”, răspunde omul. Eu doar i-am dat, așa… degeaba.” Citește în continuare »
8989, trecut, prezent și… viitor? :)
Apropo de scurt metrajul de comedie foarte simpatic postat aici. Când eram student, m-am angajat pentru prima dată într-o televiziune. Mare, națională. Pe vremea aia erau la modă liniile fierbinți. Foarte fierbinți! Te ardea îngrozitor buzunarul dacă aveai curajul să-ți găsești o iubită la 8989. 🙂 Bine că mi-era buzunarul gol, că altfel cred că încercam și eu. 🙂 O prietenă, studentă la Teatru, s-a angajat acolo. Îi instalaseră un telefon fix special, acasă, și vorbea nonstop cu bărbații amatori de senzații tari, pe nevăzute. 🙂 Am rugat-o odată să-mi vorbească și mie la telefon ca ălora, să mă înnebunească puțin dacă poate. A putut. 🙂 Fata era destul de drăguță, dar… avea o voceee!… pfff!!!… cea mai tare voce feminină pe care am auzit-o eu vreodată la telefon. 🙂 Citește în continuare »
Victorie acum sau victorie pe termen lung?
Într-o situație limită, într-o situație conflictuală, oamenii se împart în două categorii:
1.cei care vor sa rezolve problema
și
2.cei care vor să li se dea dreptate.
Fii atent la tine unde te încadrezi! E simplu. Când te contrezi cu cineva, vezi ce îți pare mai important: să-ți impui punctul de vedere sau să găsești soluția bună, potrivită, convenabilă pentru amândoi?
Da, poți să ai dreptate, poți să ai toate argumentele din lume în favoarea ta, nu asta e ceea ce vreau să spun. Dar dacă vezi că celălalt nu te crede, se opune, nu vrea cum vrei tu, e un permanent „gică-contra”, vrea să îi dai dreptate cu orice preț, tu fă exact ceea ce crezi că ar fi cel mai bine pentru tine, pentru starea ta de bine, pentru amândoi, la urma urmei. Citește în continuare »
Selfie zgârie-nori :)
S-a privit atent în „oglinda” fratelui de lângă el și click! colorata a fost gata. 🙂
Regula „80 – 20” și elefanții :)
La un moment dat, cu ceva ani în urmă, s-a făcut un experiment deprimant de simplu. 🙂 S-a născocit o întrebare și a fost împărțită unui mare număr de oameni. Un grup deloc omogen, format din adulți cu diferite vârste, dar care aveau, toți, ocupații de tip managerial, cu funcții. Femei și bărbați. Cu alte cuvinte, oameni instruiți profesional, a căror menire era să fie mereu „sus”.
Întrebarea: „Cum poți să mănânci un întreg elefant?”. Și oamenii s-au pus pe gândit. Au schițat planuri, au făcut strategii, au apelat la experiența lor de manageri și… n-au ajuns la nicio concluzie mulțumitoare. Nu înțelegeau la ce se referă întrebarea, cum să mănânce ditamai elefantul și cum ar putea ei să răspundă la întrebare conform asteptarilor celorlalti. Citește în continuare »
Transă de relaxare = sănătate + stare de bine
Privește cu atenție la cele 4 fotografii postate mai jos. Observă cam care e spațiul respectiv și ce se întâmplă cu oamenii.
Iar acum, să îți explic. E ceva ce văd pentru prima oară într-un oraș din lumea asta. Nu spun că n-o mai fi nicăieri, dar eu am descoperit așa ceva abia în Frankfurt.
Într-un spațiu semideschis. Intrai pur și simplu, fără uși. Era, dacă vrei, un soi de gang. O clădire cu mai multe etaje avea gol în mijloc. Treceai dinspre Piata Romer către Kaiserdom. Oricine o putea face. Acolo în mijloc, însă, cei care doreau primeau o pernă de mărimea omului pe care se puteau întinde ca acasă. În acel cilindru vertical acoperit se auzea, în niște boxe, vocea foarte plăcută, hipnotică, a unui individ. Vorbea rar, apăsând pe cuvinte. Acustică excelentă! Nu înțelegeam ce spune, nu vorbesc deloc germana, dar tonalitatea, ritmul și claritatea îmi induceau acea stare pe care el miza. Cei întinși pe perne se lăsau ușor duși de valul relaxării ori, pur și simplu, citeau. Dar nu știu cât rezistau să citească, pentru că o astfel de inducție (a unei transe de relaxare) te cucerea într-un mod foarte plăcut. Citește în continuare »
Un gram de limba română (7)
Când avem cratime în exces pe-acasă, eu zic să mai dăm și la alții, nu să ne folosim singuri de toate odată. 🙂
Iubit-o, n-ai vre-a s-ă bei un ce-ai cu mi-ne pe la 10? 🙂
DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog! 