Lucy. O ireală realitate

Film din 2014, scris și regizat de Luc Besson. Tipul cred că s-a grăbit puțin cu un asemenea film. Cei mai mulți îl vor considera pură ficțiune și-l vor trece la „și altele”.

Profesorul Norman: Cunoasterea creeaza haos, dezastru.

Lucy: Nu. Ignoranța creeaza haos, dezastru.

Prima jumătate de oră a filmului se bazează pe relatarea unor experimente cu rezultate existente în știință, cu date reale, destul de concrete. Medicină, fizică cuantică, matematică aplicată, neurologie, biochimie… Ceea ce urmează în partea a doua e doar o ipoteză axată pe ceea ce deja se cunoaște. O ipoteză ireal de realistă. Dar imposibil de dovedit acum, cu ceea ce cunoaștem, avem și acceptăm.

Per total, povestea e împachetată (prea) comercial, ca să prindă la public. Însă atâtea informații de nișă, care pe cei mai mulți oameni nu i-a interesat până acum, fac să pară totul SF. Iar cei puțin avizați constată că nu prea mai înțeleg nimic: „Poate fi sau nu poate fi adevărat ce zic ăia în film??”.

Profesorul Norman: Se estimeaza ca omul îsi foloseste maxim 10% din capacitatea creierului. Exista o singura fiinta vie ce-si foloseste creierul mai bine decât noi. Delfinul. Avem date conform carora delfinul, acest animal incredibil, utilizeaza pâna la 20% din capacitatea sa cerebrala. În mod special, acest lucru îi permite… sa aiba un sistem de eco-locatie mai eficient decât orice tip de sonar conceput de omenire. Dar delfinul nu a inventat sonarul, l-a dezvoltat natural, în timp. Si aceasta e o parte importanta… a reflectiei filozofice din discutia noastra de astazi. Putem spune, prin urmare, ca noi, oamenii, suntem mai preocupati de… „a avea” decât de „a fi”. Ideea e, de fapt, că omul însuși dezvoltă permanent abilități pe care nu știa, nu credea că le are. De la Homo Sapiens la Omul de Neanderthal (știința încă nu știe cum s-a făcut trecerea de la unul la altul și cum de a dispărut primul), apoi la omul de acum câteva mii de ani și la omul de azi, aflat indiscutabil într-o dezvoltare (măcar tehnologică) amețitoare.

Înapoi la film. Lucy e o tânără care se combină cu cine nu trebuie. Cu Richard, un curier ce prestează chestii ilicite pentru o bandă de traficanți chinezi. Acțiunea începe în Taipei. Accidental, Lucy ajunge în mâinile mafioților care o alătură altor trei bărbați în activitatea de trafic. Fiecăruia, prin operație, i se introduce în stomac un pachet cu un drog nou inventat. CPH4. El există doar în film, însă efectul acestui „medicament” reprezintă o maximă extindere de conștiință, 100%. Letală fără ca la ea să se fi ajuns prin evoluția firească a rasei umane.

Profesorul Norman: Pentru fiinte primitive ca noi, viata pare a avea un singur scop: de a câstiga timp. Iar trecerea prin timp pare ca este, de asemenea, singurul obiectiv adevarat al celulelor corpului nostru. Pentru a atinge acest obiectiv, masa de celule umane are doar doua optiuni: nemurirea sau reproducerea. Când mediul nu este suficient de favorabil sau de cultivat… celula ar alege nemurirea. Cu alte cuvinte, autonomie si autogestionare. Pe de alta parte, când mediul este favorabil… celula va alege sa se reproduca. În acest fel, atunci când mor, celulele predau cunostinte si informatii esentiale urmatoarelor celule, care vor da altora noi si asa mai departe. Aceasta cunoastere si învatare poate fi transportata prin timp.

Gloanțe, sânge, urmăriri, cascadorii clasice, situații de film ieftin, mult prea comercial, puțin umor negru și-un sărut. Dincolo de toate astea stă o filozofie foarte profundă. Probabil, la o accesare 100% a resurselor cerebrale, omul nu va ajunge niciodată. Nu în următorul secol, oricum. Dar datoria lui este să facă tot ce-i stă în putință pentru a-și extinde conștiința cu măcar 4-5 procente în plus. Reușesc parțial unii călugări tibetani, persoane cu o bioenergie foarte crescută sau persoane deschise la nou, care practică meditația, introspecția, orientarea conștientă dinspre lumea exterioară, iluzorie, spre cea interioară, singura care există cu adevărat. Dar asta mintea noastră refuză să creadă. 🙂 În funcție de ce se întâmplă în fiecare din noi, exact la fel va arăta și lumea din afară, lumea fizică.

Profesorul Norman: Sa ne imaginam putin cum ar fi viata noastra daca am avea acces, sa zicem, la 20% din capacitatea propriului creier. Aceasta prima etapa ne-ar da un control deplin asupra întregului corp. Doar de noi depinde propria evolutie. Fiecare om are 100 de miliarde de neuroni. Din care doar 50% sunt activi. Exista mai multe conexiuni în corpul uman decât exista stele în galaxie. Posedam o retea gigantica de informatii, la care nu încercam, din pacate, sa avem aproape niciun fel de acces.

Când înțelegi că ești, poți și meriți mult mai mult decât ai învățat de la alții până acum că ești, poți și meriți, în creier se realizează în mod natural niște noi rețele neuronale care te vor duce pe un alt nivel de conștiință. Unul din ce în ce mai diferit decât cel de pe care vezi acum în jur numai lume rea, necazuri, catastrofe viitoare și imposibilități.

Povestea este spusă exclusiv din perspectivă social-științifică. Nu apare nicăieri cuvântul suflet sau mai știu eu ce altceva care ține de spirit. Se subînțelege totul, ținând cont că între minte, corp și spirit nu se poate face niciodată o separație reală, ci doar una egoistă. Știința și spiritualitatea merg mână-n mână dacă vrem să evoluăm cu adevărat.

Mie mi-a plăcut filmul. Ia-i mesajul și rămâi cu el în minte câteva zile. Vei descoperi încet că el dezvoltă ceva nou în tine, mai mult sau mai puțin. E de bine. 🙂

Apoi, o poți lua și pe Scarlett Johansson. Eu am luat-o și am păstrat-o în mintea mea. Când vreau să anulez un gând urât, mi-o imaginez pe ea în „Lucy”. 🙂 Morgan Freeman are un joc corect, ca de obicei. E unul dintre actorii mei preferați.

Cu toate hibele filmului, nu simt deloc nevoia să-l fac vreun pic de râs. Mă impresionează tema lui. Total SF pentru mulți sau o altă versiune a realității pentru puțini.

Ok, să acceptăm că e greu de crezut o astfel de poveste. Dar și dacă ar fi adevărat că depinde numai de noi să evoluăm, să devenim mai buni și mai bine din toate punctele de vedere? N-am vrea? Și atunci, de ce să nu încercăm? De ce să așteptăm tot timpul s-o facă întâi ceilalți și abia după aceea noi? Eu îmi spun lucrurile astea în fiecare zi și exersez o altfel de viață decât cea cu care mă obișnuisem. Culmea, îmi e mult mai bine! Și nu, nu cred că sunt dus cu capul. 🙂