3.FILMUȘOARE
The Black Balloon. Viata în felul ei
Despre acele momente când ți se pare că viața e profund nedreaptă. Despre așa cum ai vrea să fie și te trezești în fiecare dimineață sperând că vechea realitate s-a schimbat, în sfârșit. Despre înțelegere, acceptare și soluția care contează, care poate transforma în mod real situația. Chiar dacă multă vreme refuzi să crezi că ea e soluția cea mai potrivită.
Filmul e unul australian, din 2008, fără veleități de Oscar. Dar cu capacitatea de a-ți schimba ochelarii cu care vezi lumea, viața, realitatea. Important este să-ți pui fiecare dintre aceste perechi de ochelari și să privești cu ceva curaj, chiar dacă n-ai vrea să fii niciodată parte dintr-o asemenea poveste sau în postura vreunuia dintre personaje. Citește în continuare »
Stoker. Legaturi suspecte
Din 2013. Un film al coreeanului Chan-wook Park, cu Mia Wasikowska și Nicole Kidman. O poveste de dragoste rece, nespusă, interzisă. E vădit plină de mister, dar misterul e atât de ostentativ reprezentat, încât te întrebi dacă nu cumva e doar un foc de paie, până la urmă.
Strauss e valsant parcă tot timpul, chiar și atunci când rupe ritmul ori te îndeamnă la o alergare diferită. Ceaikovski e înălțător, agitat, după care, brusc, îți dă drumul de sus, lăsându-te să te odihnești. Chopin, oricât de supărat ar fi, te poartă continuu pe niște aripi de pian, care nu pot fi decât elegante, mătăsoase. Filmul ăsta e ca un amestec de Beethoven. Chiar și drama e o joacă pe notele lui. Nu mai auzi nimic în jur, dar mergi înainte cu zâmbetul pe buze. Un zâmbet nefiresc, fără cauză, fără efect. Citește în continuare »
Aferim! Mai bun decât îti închipui!
Nu l-am văzut când a apărut, nu știu de ce. L-am văzut abia acum, după ce am citit pe facebook, din întâmplare, vreo 2-3 păreri de genul: „e praf, e cel mai prost film din viața mea”. Și felul „civilizat” în care se exprimau acei oameni mi-a confirmat că filmul e de neratat. 🙂
În primul rând, indiferent că-ți va plăcea sau nu, e un film special! O poveste de viață din prima jumătate a secolului 19, în Țara Românească, alb-negru, filmat excelent, cu o abundență de cadre tip foto absolut superbe, impresionante!, cu interpretări premiante, cu un scenariu bine documentat, cu subiecte dintre cele mai controversate în secolul 21, cu un fir narativ interesant – amuzant – dramatic. Citește în continuare »
Clouds of Sils Maria. Sarpele din viata unui om
Pentru că asta întruchipau norii ăia: un șarpe care se strecura prin trecătoarea elvețiană Maloja Snake; un șarpe alb, uriaș, pe care nu aveai cum să nu-l admiri, deși aducea cu el cele mai reci schimbări.
Filmul e din 2014 și notat slăbuț pe imdb. Însă, după părerea mea, își merită nominalizarea la Cannes pentru regie (Olivier Assayas) și Cesar-ul pentru Kristen Stewart în rol secundar feminin (Valentine). Juliette Binoche (Maria) întruchipează perfect un apus frumos, trist, resemnat și aproape disperat în același timp. Povestea în sine e o cascadă de antiteze mai mult sau mai puțin subtile; e o încrengătură de începuturi și sfârșituri. Și pare că începutul nu se poate împăca niciodată cu sfârșitul. Doar că un nou început n-ar putea exista fără un sfârșit lăsat în urmă, iar un sfârșit e sursa unui nou început, oricum ar arăta el. Citește în continuare »
Il Capitale Umano. Cât costă fiecare om în parte?
Din 2013. Un fel de Crash ori de Babel, dar în variantă italiană. Aceeași poveste văzută din 3 perspective diferite, cu detalii diferite, cu nervi diferiți, cu interese diferite. Fiecare personaj cu viața lui. Pentru fiecare, problemele sale sunt cele mai mari. O poveste „aproape adevărată”. Dacă nu cumva chiar adevărată. Dino, Carla, Serena.
Totul se trăiește în goană, cu viteza specific italiană. Cu o iederă relațională cum doar în telenovele mai vezi. Dar NU, nu are nicio o treabă cu serialele sud-americane. Il Capitale Umano chiar este un film de văzut! Cu Valeria Bruni Tedeschi, excelentă și premiată prin festivaluri pentru rolul Clarei. Citește în continuare »
Liberal Arts. Liberalizarea emotiilor
Uneori mă întreb de ce oare ne atinge un moment, o carte sau un film atât de tare? Pentru că momentul în sine este extraordinar? pentru că acea carte e o capodoperă? sau pentru că filmul e de Oscar, chiar dacă n-au reușit criticii să vadă asta? Nu, nu prea. Toate sunt doar gusturi, preferințe, stări transformate în judecăți de valoare, seturi de repere convenționale. Combinații între partea emoțională și cea rațională.
În viață, tot ce ne atinge foarte profund reprezintă, în realitate, acel lucru pe care îl trăim la momentul cel mai potrivit pentru noi înșine. Înseamnă că, în sfârșit, am prins momentul pentru a învăța maxim din acea întâmplare, oricum ar fi ea reprezentată practic, fizic. Citește în continuare »
Another Earth. Te-ai muta pe un alt Pământ?
Două filme a făcut Mike Cahill până acum. M-a impresionat binișor cu I Origins (2014), încât am vrut să-l văd și pe celălalt, pe primul. Another Earth e din 2011. Aici, Cahill e și regizor, și editor imagine, și producător și tot ce se mai poate, pe lângă Brit Marling: și actrița din rolul principal, și o juma’ de scenarist, și niște producător… 🙂
Rhoda Williams are 17 ani. Tocmai ce a fost admisă la MIT, universitatea cu cea mai bună cotă din lume. „Naivă, nechibzuită”, așa cum se descrie ea ulterior. Bea odată de fericire și se urcă la volan. Face un accident și curmă viața unei mame gravide și copilului de 5 ani. Supraviețuiește șoferul. Soțul. John Burroughs. Compozitor și profesor de muzică la Yale. Întâi în comă, apoi înecat în tristețe. Citește în continuare »
The Fountain. Există viață după viață?
Filmul e o metaforă, o parabolă de la un capăt la altul. E plin de efecte luminoase, nu spectaculoase, nu inovatoare. Făcut de Darren Aronofsky, în 2006. Cu Hugh Jackman, Rachel Weisz și Ellen Burstyn.
Lupta omului cu moartea. Disperarea care-l cuprinde atunci când crede că moartea e o boală, o pedeapsă, un capăt de drum. Dar pentru ca viața, lungă sau scurtă, să se vadă altfel, e nevoie ca totul să capete un sens în mintea omului. Absolut totul trebuie să aibă un sens, un rost, un înțeles, ceva care dă continuitate existenței sale, fizice sau spirituale. „Când am înțeles că totul depinde de mine, m-am liniștit”, spunea Gandhi cândva. Rezistența la schimbare, la transformare, la trecere naște durere. Nu întâmplarea în sine provoacă suferința, ci felul în care mintea alege să vadă totul, felul în care ea își exersează sensul totului. Citește în continuare »
Life of Pi. Pirfect! :)
A trebuit să treacă vreo 3 ani până să dau odată play acestui film. 🙂 Deși s-a ales, în 2013, cu 4 Oscaruri (inclusiv pentru regia lui Ang Lee) și cu încă 7 nominalizări, l-am ținut deoparte, ascultând doar ce spuneau alții despre el. Și când probabil am fost pregătit să-l văd, Pi mi-a zis: „hai acum!” 🙂
Pi. Piscine Patel. Nume de om. Și Richard Parker, nume de tigru bengalez. Buget de 120 de milioane de dolari. Bani recuperați într-o singură zi, pe 5 iulie 2013 – aproape 125 de milioane încasări numai în Statele Unite.
O poveste care începe ciudat, inteligent, promițător. Apoi, trebuie să ai puțină răbdare, fiindcă te aruncă în absurd, într-un basm modern, așa cum eu nu mă așteptam și nici nu-mi doream. 🙂 Citește în continuare »
A Second Chance. Tu cât de departe ai merge?
Film mai apăsător ca respectivul, eu nu-mi amintesc să fi văzut în ultimul an. Nu știu ce mănâncă scandinavii ăștia, dar când vor ei să facă o dramă, tre’ să te pregătești serios ca s-o vezi fără să te duci cu capul! 🙂
Produs de suedezi și danezi, în 2014.
E o poveste scurtă. De familie. Într-un context confuz. Plină de întrebări și de posibile răspunsuri. Și nici nu știi care dintre răspunsuri ar fi cel corect. Nici ei nu știu. Imposibil să nu devii partizanul uneia dintre părți. Și sunt multe părți. Dar fă un efort și empatizează cu fiecare personaj important din filmul ăsta: cu Andreas, cu Anna, cu Simon, cu Tristan, cu Sanne… Citește în continuare »
DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog! 