gsp

Cum te simți după ce citești povestea lui?

Publicat pe Actualizat pe

bogdan-tintoiContrar a ceea ce am fost învățați să credem, viața nu este despre ceea ce ni se întâmplă, ci despre cum ne raportăm noi la ceea ce ni se întâmplă. Despre ce părere ne facem, despre cum alegem să privim lucrurile, despre ce reacții avem la întâmplările respective. Poate ai observat că întotdeauna părerile noastre, referitoare la o aceeași poveste, diferă măcar din punct de vedere al nuanțelor, al detaliilor. Dacă vom continua să strigăm supărați că lumea e rea și e de vină pentru tot ce ni se întâmplă în viață, iar atunci când reușim, toate rezultatele bune ni se datorează, vom trăi o nefericire cumplită câte zile om avea. Citește în continuare »

Când ești sigur pe ce vezi, mai întreabă-te o dată!

Publicat pe

meci-boxNu e vorba despre box. E vorba despre percepție, despre influențare (cu sau fără integritate), despre convingerile formate. De multe ori, simțurile ne înșală, pur și simplu. Pentru că sunt incomplete, imperfecte și deloc atotputernice. Pe retină există așa numita pată oarbă (nu are legătură cu problemele de vedere), auzul selectează în funcție de frecvențe, partea kinestezică (tactilă) nu e întotdeauna activată.

Preluăm informații. Multe, puține, complete, corecte, incorecte, potrivite, nepotrivite… Informații verificate sau nu. Susținute de dovezi palpabile, măsurabile sau nu. Conștiința le filtrează – evaluare și interpretare – și pune etichete, dă verdicte, trage concluzii. Citește în continuare »

Îți formezi singur o părere sau ți-o formează alții?

Publicat pe

botosaniCe înseamnă să crezi doar ceea ce spun alții (familie, prieteni, televiziuni, cunoscuți sau necunoscuți, care „știu” exact ce e de făcut pentru tine)? Să renunți la a mai experimenta personal, astfel încât să-ți îmbogățești cu adevărat viața, să înveți făcând Tu un lucru atunci când ți-e la îndemână să-l faci.

Quenten Martinus este un tânăr fotbalist olandez (23 de ani), care a venit să joace în România, la FC Botoșani. Botoșani, nu București, nu Cluj, nu Iași, nu Timișoara. Și povestește cum a ajuns el acolo, cât de greu îi poate fi să trăiască în Botoșani și cât de rău îi pare de experiența pe care o are, după ce olandezii pe care-i cunoaște îi spuseseră deja să nu facă așa prostie. Citește în continuare »

Cum ar fi dacă n-ai mai pune atâtea etichete?

Publicat pe Actualizat pe

subc2Istoria, cultura, realitățile subiective împing la gesturi impulsive. Ștergem complet anumite informații din minte și generalizăm în mod extrem doar pentru a face și mai vizibilă o convingere de care ne agățăm în mod inconștient. Cineva m-a întrebat zilele trecute: „vrei să spui că dacă mintea subconștientă înseamnă 92-95% din mintea omului, 92-95% din tot ce facem facem în mod inconștient?”. DA! Facem lucrurile în baza unor valori vechi, unor credințe și convingeri vechi, unor mecanisme mental-emoționale vechi, instalate și rulate obsesiv, ca niște tipare de care nu vrem să scăpăm chiar dacă nu ne mai ajută în mod ideal. Ne refuzăm creativitatea, ne refuzăm dorința de a privi situația și din alte unghiuri (inclusiv din unghiul celui care ne contrazice), ne bazăm aproape exclusiv pe ceea ce a devenit un tipar. Citește în continuare »

Ierarhie/bani sau bucuria jocului? Ce e mai important?

Publicat pe Actualizat pe

simona-halepAm postat, în timp, de mai multe ori despre Simona Halep. M-am bucurat mereu pentru ea și pentru exemplul pe care îl oferă generației sale și nu numai. Vorbeam totodată despre un risc. Despre pericolul de a nu mai fi ea, încet, încet. Sper să rămână acea Simona Halep care a ajuns până în finala de la Roland Garros și care, după meci, declara, ca-ntotdeauna: „Eu mă bucur în primul rând de joc, ierarhia nu e atât de importantă. Am pierdut, dar bucuria jocului rămâne”. Când ierarhia, cu toate implicațiile ei, face schimb de locuri cu bucuria necondiționată și nedisimulată a jocului, viața își schimbă culoarea. Oricâți bani ar câștiga un sportiv, oricâte cupe și medalii va primi, el va învăța să fie mulțumit DOAR în momentul câștigului. Fericirea e o iluzie în astfel de situații. Omul va fi dependent de acei bani tot mai mulți, deși nu are cu adevărat nevoie de ei, va fi dependent de acele cupe și medalii, care, în realitate, nu-i aduc decât aplauzele altora. Odată cu încetarea aplauzelor, cu schimbarea convingerilor de viață și cu împuținarea banilor, apare suferința. Fiindcă, în loc să fie stăpânul banului, omul lasă banul să devină stăpânul minții lui.

Citește în continuare »

Libertatea de a-ți aminti, de a fi, de a deveni

Publicat pe Actualizat pe

ziarSunt încă mulți, mult prea mulți români care deplâng dispariția comunismului, frânând nașterea unei mentalități menite să schimbe în bine fața societății contemporane. Români ajunși la o anumită vârstă, care confundă trecutul cu nostalgia propriei tinereți, care, suferind din cauza diverselor lipsuri prezente, își amintesc trecutul mai frumos decât a fost în realitate. Cu niște copii și nepoți care învață de la nostalgici cât de minunat era pe vremea aia…

Cătălin Tolontan, probabil cel mai bun jurnalist de presă scrisă din România, publică astăzi ceva dincolo de momentul Halep-Roland Garros. E un text despre noi toți, despre libertatea de a ne bucura, de a ne încuraja unii pe alții, de a trăi așa cum ne place și nu așa cum ni se impune. Despre Virginia Ruzici, campioana de acum 36 de ani.

„Finala de la Roland Garros a avut loc duminică. Era 11 iunie 1978 și Virginia Ruzici cîștiga turneul, o performanță fabuloasă, prima pentru România, un miracol care a rămas în picioare pînă azi, ca vîrful unei biserici înghițite de apele nămoloase ce aveau să vină. Un record care vestea penuria, un monument demn care a fost tratat ca un fapt divers. Cei care regretă comunismul au șansa să privească nițel cele două pagini înnegrite de cicatricele tiparului în litere înalte de plumb! Citește în continuare »

„Ai uitat să ne înveți cum să trăim fără tine”

Publicat pe Actualizat pe

titoMai mult decât pe oricine altcineva, moartea antrenorului catalan Tito Vilanova i-a afectat propria familie. Cei doi copii, o fată de 19 ani și un băiat de 17, i-au spus tatălui lor câte un cuvânt de rămas bun la ceremonia de înmormântare. Motivațional și inspirațional.

Eu postez în continuare doar parțial cele două discursuri. Integral le puteți citi aici. Citește în continuare »