Stoker. Legaturi suspecte

Din 2013. Un film al coreeanului Chan-wook Park, cu Mia Wasikowska și Nicole Kidman. O poveste de dragoste rece, nespusă, interzisă. E vădit plină de mister, dar misterul e atât de ostentativ reprezentat, încât te întrebi dacă nu cumva e doar un foc de paie, până la urmă.

Strauss e valsant parcă tot timpul, chiar și atunci când rupe ritmul ori te îndeamnă la o alergare diferită. Ceaikovski e înălțător, agitat, după care, brusc, îți dă drumul de sus, lăsându-te să te odihnești. Chopin, oricât de supărat ar fi, te poartă continuu pe niște aripi de pian, care nu pot fi decât elegante, mătăsoase. Filmul ăsta e ca un amestec de Beethoven. Chiar și drama e o joacă pe notele lui. Nu mai auzi nimic în jur, dar mergi înainte cu zâmbetul pe buze. Un zâmbet nefiresc, fără cauză, fără efect.

Excelentă coloana sonoră a filmului! Clint Mansell e autorul; tipul care a scris muzica pentru excelentul Requiem for a Dream. Iar secvența finală, cea cu schimbarea florilor de câmp, acompaniată de Emily Wells, într-o cu totul altă notă decât până atunci, arată într-un fel care pe mine m-a făcut să spun: interesant film, n-am pierdut deloc vremea cu el!

India. Fata, nu țara. O adolescentă frumoasă, misterioasă, introvertă, directă, aproape tristă.

India: Ai vazut vreodata o poza cu tine facuta când nu stiai ca esti fotografiat? Dintr-un unghi pe care nu-l vezi când te uiti în oglinda. Si te gandesti: asta-s eu. Si asta tot eu. Stii despre ce vorbesc? Asa ma simt in seara asta.

Tatăl ei, arhitectul Richard Stoker, moare chiar în ziua în care fiica împlinește 18 ani. Dar apare unchiul Charlie. După o lungă, interminabilă călătorie prin Asia. Sau prin Europa. Familia abia dacă-l cunoaște. O figură străină, care a dus mereu dorul de acasă, de apropiați, de India.

Charlie: Ce fel de familie e familia care nu vine niciodata acasa?

Charlie: Ce fel de familie e familia pe care n-o poti duce niciodata acasa?

Iar mama Indiei, Evelyn, se simte plăcut datoare să-l găzduiască pe Charlie o perioadă. Din ce în ce mai plăcut și mai datoare. Măcar acum, după ce Richard a murit într-un accident groaznic, iar familia îndurerată are nevoie de niște clipe împreună pentru reculegere.

Evelyn: M-am întrebat deseori de ce facem copii? Pentru ca, poate, într-un anumit moment al vietii, realizam ca lucrurile sunt… sunt prea stricate pentru a mai putea fi reparate. Asa ca ne dorim un nou început. Pe care nu-l putem trai singuri, nu o putem lua de la capat atât de simplu. Si aici îsi intra copiii în rol. Copiii… Mici replici din carbon carora le spunem: „Vei face ce n-am putut eu. Vei reusi unde eu am esuat.” Pentru ca vrem ca cineva sa reuseasca de data asta.

Dorința nefirească a oricărui părinte: copilul său să-i împlinească visurile neîmplinite, chiar dacă neîmplinirile astea se perpetuează traumatizant de la o generație la alta.

Perechile de pantofi la fel toată copilăria, păianjenul – simbol erotic – croindu-și mereu drum pe ciorapul negru, în sus, pe sub rochie, înghețată de vanilie și ciocolată într-un frigider dubios, pianul care revine în permanență, secrete care doar par secrete…

Nu pot să-ți povestesc mai mult pentru că ai pierde farmecul descoperirii a două personaje altfel: India și unchiul Charlie. E previzibilă aproape întreaga poveste. Uneori, scenaristul parcă s-a plictisit să mai aprofundeze niște personaje, lipsesc poate detalii care ar fi contat. Dar India, muzica și ultima secvență fac toți banii.

Ca de fiecare dată când vezi un film, ceea ce dai mai departe e doar o percepție, influențată de stare, de oră, de context… Te invit să-ți formezi propria percepție și să ne-o spui tuturor. 🙂