Liberal Arts. Liberalizarea emotiilor

Publicat pe Actualizat pe

liberal_arts_posterUneori mă întreb de ce oare ne atinge un moment, o carte sau un film atât de tare? Pentru că momentul în sine este extraordinar? pentru că acea carte e o capodoperă? sau pentru că filmul e de Oscar, chiar dacă n-au reușit criticii să vadă asta? Nu, nu prea. Toate sunt doar gusturi, preferințe, stări transformate în judecăți de valoare, seturi de repere convenționale. Combinații între partea emoțională și cea rațională.

În viață, tot ce ne atinge foarte profund reprezintă, în realitate, acel lucru pe care îl trăim la momentul cel mai potrivit pentru noi înșine. Înseamnă că, în sfârșit, am prins momentul pentru a învăța maxim din acea întâmplare, oricum ar fi ea reprezentată practic, fizic.

Liberal Arts e un film din 2012. Cu o notă relativ mică pe imdb. Dar de reținut. Cu Elizabeth Olsen, pe care am mai văzut-o în Martha Marcy May Marlene. Mi-a plăcut și de data asta. E o tânăr ingenuă, care inspiră autenticitate. Are lipici.

Un tip de 35 de ani, Jesse, se întoarce în campusul Universității unde a fost student cu destui ani în urmă. Se întoarce pentru a asista la pensionarea unui profesor la care ținea foarte mult. Burlac, mucalit, foarte de treabă profesorul. Și îi cunoaște o familie prietenă, soț și soție. Plus fiica, Zibby, abia admisă la facultate. 19 ani.

Ceea ce urmează e o poveste foarte simplă care vorbește în paralel despre timp, despre călătoria care înseamnă viață, despre derularea în urmă a unor ani ca pe o casetă audio de pe vremea casetofoanelor… Profesorul Peter Hoberg se răzgândește, nu mai vrea la pensie. Simte că nu mai poate trăi decât în campusul acela unde-și petrecuse 37 de ani din viață.

Orice loc pe care nu-l parasesti deloc devine o închisoare.

Așa e. Când nu experimentezi schimbarea în mod repetat, conștient, necesar, vei ajunge să o refuzi, crezând că altfel nu se poate, că nu mai există alternativă la ceea ce erai, făceai sau aveai. Fals.

Pe de altă parte, Jesse nu poate trece deloc peste vârsta lui, peste diferența de vârstă, după ce se îndrăgostește de Zibby. 35 la 19. Scrie chiar și pe hârtie: „Când eu voi avea… ea va avea… Când eu aveam 19, ea avea 3… Când eu aveam 16, ea avea… 0.”

Și totuși, Jesse și Zibby trăiesc împreună un moment în care matematica vârstei se pierde complet. Un moment în care ea e adultul și el, persoana care încă mai are destul până să se maturizeze. Apoi, un alt moment în care rolurile se inversează. Și tocmai de data asta te întrebi dacă au procedat bine. Dar cine poate spune cum e bine. Binele e relativ, e doar o perspectivă personală, subiectivă, asupra căreia cădem mai mulți de acord. Nu întotdeauna. Câteodată, binele e atât de personal, de unic, de individual…

Zibby: Nu sta totul în a întelege ca exista diferite puncte de vedere?

Jesse: Vorbim aici si despre dezvoltarea unor gusturi.

Zibby: Ce-i asta? Snobism? Tie ti se pare un lucru interesant sa urasti anumite chestii. Dar nu e interesant; ba dimpotriva. Vorbeste mai degraba despre ceea ce iubesti si tine-ti gura despre restul.

Jesse: Uite, tara asta trece printr-o perioada nefericita si cred ca ar trebui sa faca ceva, vorbind la modul general, cu oamenii carora le plac lucrurile astea total lipsite de gust.

Zibby: Total lipsite de gust din punctul TAU de vedere. De ce ai fi tocmai tu persoana care sa decida ce e rau si ce e bine pentru toti? Nu vrei sa te auzi vorbind decât pe tine si pe cei care sunt de acord cu tine??

Ne cam regăsim cu toții într-o astfel de poveste, nu? Cu toții, peste tot în lume. Nici n-ai zice că e o conversație despre americani, purtată de americani. Le spunem Maria și Bogdan și gata, se vorbește curat despre români.🙂

Și mai apare o profesoară de Romantism (perioada literară). Care sfătuiește fără echivoc: „Dacă vrei să fii fericit, ridică un scut în jurul inimii. Eu așa am făcut.” Și ghici ce! Nu e deloc fericită; își face doar iluzii, oricine din jur poate vedea asta.

În viață, orice s-ar întâmpla, n-ar putea fi decât în regulă. Se întâmplă cu un motiv. Se întâmplă ca tu să crești cu adevărat; să crești așa cum ai nevoie, nu neapărat așa cum vrei. Dacă nu-ți place deloc ceea ce trăiești în clipa asta e pentru că altfel nu vrei să iei în calcul alternativa la convingerile tale. Și se tot întâmplă, și parcă doare, și nu se mai termină… Până când chiar înveți că… suntem cu toții diferiți, din fericire.

Stiai ca am înghitit deja atât de multi conservanti, încât corpului i-ar lua o viata întreaga numai ca sa-i descompuna, dar nicidecum sa-i si asimileze?

Filmul are o poveste de un realism enervant.🙂 Lucrurile au finalitate sau rămân în aer. Ca-n viața oricăruia dintre noi.

Te poți simți ca la 19 ani. Sau poți vrea să ai încă o dată 19. Dar apreciază / dă valoare vârstei din buletin, profită de toată experiența pe care o ai și fă-te un om împlinit! E tot ce contează. Dacă te umpli de regrete, se cheamă că nu experiență ai, ci doar vechime.🙂

5 gânduri despre „Liberal Arts. Liberalizarea emotiilor

    Mala a spus:
    Septembrie 12, 2015 la 2:47 pm

    De multe ori nu pot comenta materialele tale, Doc….asta neinsemnind insa ca nu le inteleg. Pur si simplu simt ca tacerea e mai buna decit zisa.
    Inca un film pe care-l trec pe lista.

      drstoica a răspuns:
      Septembrie 12, 2015 la 4:13 pm

      Îți mulțumesc foarte mult, Mala! Apreciez fiecare cuvânt, fiecare tăcere.🙂

    Irina a spus:
    Septembrie 13, 2015 la 7:55 am

    Seturi de repere conventionale? Cum ar fi…?🙂

      drstoica a răspuns:
      Septembrie 13, 2015 la 11:12 am

      Acele „must”-uri pentru ca un film să poată fi catalogat drept bun. Sau ca o carte să poată fi considerată bună de către cei mai mulți, în funcție de valorile la care ne raportăm.
      Dacă vei vedea filmul, există acolo scena din care am citat, foarte elocventă.

    Alice a spus:
    Septembrie 16, 2015 la 12:32 pm

    Da ,e foarte realist filmul,cam asa se intampla si in viata reala….cineva ne invata cum sa iubim,ne deschide portile inimii,ca pe urma sa ramanem cu altcineva asa la nimereala cum s-a intamplat in acest film ex: bibliotecara.:) e frumoasa si ea dar…ce conteaza mai mult sa fii iubit s-au sa iubesti? Eu cred ca amandoua.I-a placut literatura romantica si totusi a ramas rigid in fata iubirii. Din cauza varstei pentru ca nu avea 21 de ani?de era in Romania fata ar fi fost majora,:) zic eu.:)Zibby l-a iubit neconditionat,iar el a ales-o totusi pe Ana pentru ca erau de varsta apropiata,,,,de profesoara nu mai zic nimic,a fost o exprienta dura pentru amandoi!Dragostea e misterioasa,dupa ce este strabatuta,cucerita,implinita: doreste din nou sa fie cucerita si iar curtata,altfel devine monotona si plictisitoare.In anii 80 si eu aveam acest hobby corespondam cu multi prieteni necunoscut idin tara ..pai..daca nu exista FB ce sa facem?🙂,imi placea sa primesc scrisori si sa trimit la randul meu,imi placea sa le recitesc dupa o vreme,asa cum imi place sa ma uit la fotografiile facute de ceva timp….

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s