Harta nu e totuna cu teritoriul. Poți accepta asta?

Publicat pe Actualizat pe

În viață, fiecare dintre noi trece prin toate cele trei vârfuri ale triunghiului lui Karpman: Salvator, Victimă, Persecutor.

Trăim situații în care ne poziționăm, conștient sau inconștient, în locul Salvatorului. Ce face el? Salvează cu orice preț. Face bine, chiar dacă Victima i-o cere sau nu. Știe cel mai bine ce e cel mai bine pentru celălalt sau pentru ceilalți. Se simte bunul samaritean și se supără dacă i se refuză acest statut. E autoritar și are soluțiile perfecte. Le cere celorlalți să fie responsabili, dar făcând mereu ceea ce spune el. Îți sună cunoscut? Ți se întâmplă să…? 🙂 Salvatorul poate fi părintele, poate fi partenerul de cuplu, poate fi șeful de la serviciu, poate fi cel care dă de pomană unui cerșetor.

În alte situații, devenim Victima. De ce? Pentru că, din postura asta, primim mai multă și o mai așteptată atenție. Pentru că putem iniția foarte ușor un șantaj emoțional. Putem ataca fără să fim la fel de virulent atacați. Ne plângem și lovim simultan. Nu mă refer la lovituri fizice. 🙂 De asemenea, personajele amintite la Salvator trec, mai mult sau mai puțin, prin rolul de Victimă: părinte, soț/soție, angajat, cel care dăruiește și nu i se apreciază darul, așa că cerșetorul ăla merită răstignit pe cruce, merită să moară de foame… De ce? Pentru că ne-a rănit aruncând pâinea pe care noi i-am dăruit-o, noi știind exact ce are el de făcut cu ea. Soluția în acest caz concret? Mai bine nu-i mai dai deloc decât să-i dai doar ca să ai pe cine trage la răspundere.

În fine, Persecutorul. Este Victima devenită acuzatoare, care se simte mai nou în măsură să pedepsească. „Nu mă mai las călcat în picioare!” Și, în loc să caute înțelegerea ori soluția, iese la atac. Orgoliul.

Trecerea prin fiecare din vârfurile acestui triunghi este modalitatea de a ne raporta permanent, exclusiv la cei din jur, la lumea exterioară și nu la noi înșine. Refuzăm să ne privim în oglindă, să descoperim ce ascundem în profunzimea Eului (în zona de umbră), de teamă să nu fim judecați. Doar că a-ți descoperi propriul Eu înseamnă a elibera niște programe emoționale vechi, devenite inutile, devenite niște blocaje inconștiente și mult mai ușor de rezolvat decât ți-ai închipui. Costurile eliberării sunt, în general, mai mici decât ale păstrării emoțiilor și convingerilor care afectează, care distrug relațiile interumane. Odată rezolvate acolo, în interior, se face lumină și în afară, dispare dependența de părerea celorlalți în orice împrejurare. Crește autocontrolul și scade nevoia de control cu orice preț: Salvator, Victimă, Persecutor. Fiindcă astea trei înseamnă prețuri. Înseamnă stres, suferință, durere.

Am avut cândva o relație în care am tăcut, sperând că astfel rezolv situația. Poziția de Victimă. Cealaltă persoană a simțit că i se ia acest privilegiu și a plusat încă și mai mult; a devenit chiar mai victimă decât mine. 🙂 Când nu era Victimă, era Persecutor. În timp ce eu, când nu eram Victimă, deveneam Salvator. Și ne jucam împreună de-a Tom și Jerry fără să zăbovim puțin în fața oglinzii.

Știi, de exemplu, situația când unul dintre parteneri e foarte gelos? El se consideră Victimă, nicidecum Persecutorul care este în realitate. 🙂

Sau când unul din doi își spune: „Are problema asta, dar las’ că-l dau eu pe brazdă, îl ajut eu să-și revină!”. Dar cine zice că partenerul are nevoie și, mai ales, VREA să-și revină??? 🙂 Așa că Salvatorul inițial, văzând că „nu e ascultat, deși știe perfect ce e de făcut”, recurge la statutul de Victimă.

Soluția în astfel de situații? Discuții deschise între cei doi, brainstorming 🙂 pe marginea propriilor așteptări și reprezentări/hărți interioare. Dacă astea nu funcționează deloc, despărțirea este cea mai bună rezolvare. Orice altceva se transformă în închisoare.

Să reținem doar atât: problemele circulă dinăuntru către înafară și nu invers. Totul pornește din noi, din felul în care gândim, simțim, ne comportăm. Cu alte cuvinte, din felul în care alegem să percepem situația dată.

„Harta nu e totuna cu teritoriul.” Alfred Korzybski.

Harta e reprezentarea mentală a realității, iar hărțile diferă de la un om la altul. Teritoriul e ceea ce este și ce noi nu prea reușim să vedem cu adevărat. O relație ideală, de orice natură ar fi ea între doi oameni, apare atunci când ambii își ajustează hărțile pentru a semăna cât mai mult cu teritoriul și între ele, până la suprapunere.

Exemplu concret. Faptul că eu știu că într-o casă mobilată, pe care o închiriez, trebuie să existe musai un frigider reprezintă harta mea personală. Proprietarul are o altă hartă. Dacă mă șochez că harta mea nu seamănă cu teritoriul, cu faptul că, în realitate, frigiderul ăla lipsește, se poate lăsa cu supărare, cu reproșuri. „Păi, nu mi-ați zis că e complet mobilată???”. Mai simplu este să caut ajustarea celor două hărți pornind de la a mea. „Ce-ar fi să cumpărați și un frigider, pentru ca apartamentul să fie complet mobilat?” Spus și insistat într-un anume fel, ar putea conduce la împlinirea dorinței mele. Dacă nu, e simplu: pa, la revedere! Fără ceartă, fără supărare. 🙂

Anunțuri

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s