Still Alice. Încăpățânarea de a trăi clipa

Publicat pe Actualizat pe

alice-posterE un film din 2014, cu Julianne Moore și Alec Baldwin. Bine, nu doar cu ei doi; mai sunt și alții.🙂

Povestea lui Alice. Povestea unui profesor universitar, doctor în ligvistică, implicat în cercetare, autor de carte, conferențiar. Cu o familie obișnuită: soț și 3 copii deja mari. Cu o carieră și cu o viață de care se bucură sincer. Până ce, în timpul unei reprize de jogging, se pierde câteva secunde într-un loc foarte cunoscut. Alzheimer. La 50 de ani. Foarte devreme. O formă rară, genetică, transmisă de la tată. Evoluează rapid și afectează vieți.

E, de fapt, o poveste despre fiecare dintre noi.

Despre putere și slăbiciune, despre încredere și deznădejde, despre om și despre rolurile lui în viață. Suntem educați, suntem aproape obligați să credem încă din fragedă copilărie că noi suntem ceva ce vine din exterior. Nu ne spune nimeni în mod repetat că, orice-am deveni, orice-am face, orice-am avea, rămânem Oameni înainte de toate. Ni se spune tot timpul că suntem rolurile pe care le învățăm, că suntem funcțiile pe care le primim, că suntem banii pe care îi adunăm. Ajungem să ne definim aproape exclusiv prin ceea ce vine din afara noastră. Iar ceea ce vine din afară nu ne aparține de drept. Și e foarte trecător. Un job se poate pierde la fel de ușor cum se obține. O avere poate dispărea mai repede decât a fost ea acumulată. Rolul de soț/soție tot un rol rămâne și se supune instabilității naturale, necondamnabile. Însă învățăm să credem că atunci când pierdem ceva din toate acestea, nu mai existăm, nu mai merităm respect, nu mai merităm nimic. FALS.

still-aliceSuntem niște conștiințe umane. Suntem ceva mult mai profund decât ne închipuim. Nu ne-am născut să suferim pentru că „așa e viața”. Avem nevoie să învățăm cine suntem cu adevărat. Dacă le-am spune copiilor de la început că de Ei depinde dacă vor fi fericiți și nu de părinți, de autorități, de prieteni, de bani, de facultăți, șansele ca ei chiar să trăiască fericiți ar fi mult mai mari. Astfel încât să nu mai caute, ca noi, tot felul de scuze, de vinovați, de blocaje artificiale, ci să se ridice, indiferent de situație, pentru a merge mai departe.

În viață, primim de toate. De unele ne bucurăm, dintr-altele învățăm. Doar noi decidem ce facem cu viețile noastre. Când spun că nu-mi mai place o stare de fapt, trebuie să și fac ceva pentru a o schimba. Nu să mă complac în rolul de victimă și să aștept să facă alții ceva astfel încât să se schimbe viața mea.

Să exersăm viața trăită în prezent. Nu în trecut, nu în viitor, nu în viețile altora. Să trăim noi pentru noi Acum. Și să observăm că duce în direcții mult mai bune decât alte variante.

Alice trăiește frica, trăiește furia, trăiește confuzia ca oricare dintre noi. Mai ales într-o asemenea situație. Dar trăiește și clipa, trăiește dragostea de viață și de familie; e conștientă că a se da bătută nu e o soluție. Nu vreau să-ți povestesc mai multe, fiindcă merită să vezi.

still-aliceAlice: Poeta Elizabeth Bishop a scris: „Arta de a pierde nu este greu de stapânit. Atât de multe lucruri par umplute cu parerea ca urmeaza sa fie pierdute, încât pierderea lor nu ar mai fi un dezastru.”

Eu nu sunt poet. Sunt un om care trăieste primele stadii ale bolii Alzheimer. Si învat arta de a pierde în fiecare zi. Pierderea bunurilor, a obiectelor, pierderea somnului si, mai presus de toate, pierderea amintirilor.

Toata viata mea am acumulat amintiri. Ele au devenit, într-un fel, bunurile mele cele mai de pret. Noaptea în care l-am întâlnit pe sotul meu, prima data când mi-am tinut cartea în mâini… Nasterea copiilor, prieteniile pe care le-am legat, calatoriile prin lume… Tot ce am strâns în viata, tot ce am muncit din greu sa obtin, acum, toate acestea îmi sunt luate. Dupa cum va puteti imagina sau dupa cum stiti deja, toata aceasta situatie înseamna iadul. Dar va fi si mai rau. Cine sa ne mai ia în serios când devenim atât de diferiti fata de ceea ce am fost odata? Comportamentul nostru ciudat si incoerenta în vorbire schimba perceptia altora asupra noastra si perceptia noastra fata de noi însine. Devenim ridicoli. Incapabili. Hilari. Dar asta nu e ceea ce suntem. Aceasta e boala noastra, nu noi. Si, ca orice boala, are o cauza, o evolutie si poate avea si un leac. Cea mai mare dorinta a mea este ca urmasii, copiii mei, copiii nostri, urmatoarea generatie sa nu mai trebuiasca sa se confrunte cu ceea ce noi ne confruntam.

Însa, pentru moment, sunt în viata. Stiu ca sunt în viata. Am oameni pe care-i iubesc profund, am lucruri pe care vreau sa le fac în viata mea. Am fost tare suparata pe mine pentru ca nu puteam sa-mi amintesc lucruri. Dar înca mai am momente de fericire pura. Si va rog sa nu credeti ca sufar. NU sufar. Ci ma lupt. Lupt sa fac parte din lucruri, sa ramân conectata la cine am fost odata. „Deci, trăieste clipa” e ceea ce îmi spun. E tot ce pot face. Sa traiesc clipa. Si sa nu ma învinovatesc prea tare ca nu pot stapâni arta de a pierde. Însa, un singur lucru voi încerca mereu sa salvez. Amintirea de a va fi vorbit astazi aici. Va disparea, stiu ca da. S-ar putea sa dispara pâna mâine. Dar înseamna foarte mult pentru mine faptul ca am vorbit astazi aici. Sigura pe mine, ambitioasa, atât de fascinata de comunicare.

E un film ok. Nu spectaculos, dar cu mesaj. Iar discursul lui Alice, redat mai sus, transmite multe. Putem considera la fel de tare că are dreptate așa cum considerăm că „e greu, nu pot, nu se poate”? Hai să vedem! Atitudinea decide Altitudinea!🙂

6 gânduri despre „Still Alice. Încăpățânarea de a trăi clipa

    Poveştile Mele a spus:
    Decembrie 31, 2014 la 4:56 pm

    Tocmai am încheiat de vizionat acest film! Realist, cutremurător pe alocuri.
    Îmi place că ai pus discursul lui Alice de la Asociaţia pentru autism (nu asta-i denumirea exactă, dar e pe acolo).
    Ioana

      drstoica a răspuns:
      Decembrie 31, 2014 la 6:02 pm

      Cred că discursul ei reprezintă esența filmului în sine. E mesajul cel mai important pentru privitor.

    Mala a spus:
    Decembrie 31, 2014 la 10:57 pm

    Abia astept sa-l vad. Am lucrat 15 ani cu pacienti cu Alzheimer si cred ca ar fi interesant sa vad cum s-a transpus pe pelicula o lume, o alta lume. ! La multi ani, Doc! Tot ceea ce doresti sa ti se implineasca…

      drstoica a răspuns:
      Ianuarie 1, 2015 la 3:26 pm

      Mulțumesc, Mala! Vizionare plăcută și la mulți ani!🙂

    […] M-am gândit să dau puțin iama în filmele de referință ale anului cel mai recent încheiat.🙂 Deocamdată, în cele nominalizate la Golden Globe pentru o treabă sau alta. Ți-am povestit despre Still Alice aici. […]

    […] Globul de Aur, câștigat acum o lună, Academia o recompensează și ea pentru Still Alice. Uite-aici două vorbe despre […]

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s