„Medicamente” comportamentale (VIDEO)

Publicat pe Actualizat pe

recunostinta„Bucuriile cele mai mari părinții le au de la copilași. Eu tot timpul socoteam că Dumnezeu mă bate cu noroc. Nu știu de unde, dar toate le-am primit atât de ușor!… Niciodată n-am putut să spun că-i greu. N-a fost greu. Să ai trei fetițe ca trei briliante… trebuie doar să le șlefuiești puțin ca să devină încă și mai frumoase, atât e necesar. Făcând lucrurile corect în tinerețe, atât de bine-i la bătrânețe, că parcă niciodată n-ai mai vrea să mori.”

Sunt vorbele unui tată (din Chișinău) pe care soția l-a părăsit cu 9 ani în urmă, lăsându-l să crească singur trei fete. Și le-a crescut. Uite cum le-a crescut!

Iertarea și recunoștința sunt cele mai puternice instrumente de dezvoltare personală, de accesare a fericirii în viață, de succes implicit, indiferent la ce domeniu te gândești.

Iertarea și recunoștința sunt niște stări care se exersează ca orice altceva. Se exersează în situații mărunte, banale, acolo unde e ușor să ierți și să fii recunoscător, devenind conștient de faptul că e ușor, că o poți face și că te ajută în primul rând pe Tine, abia apoi pe cel pe care-l ierți. Neexersând lucrurile astea zi de zi, îți va veni foarte greu să ierți în poveștile complicate de viață. Să crezi că iertarea și recunoștința sunt doar niște cadouri de la tine pentru ceilalți și-atât înseamnă că, de fapt, nu ierți și nu ești cu adevărat recunoscător. Încerci doar să te simți superior, să poți atrage atenția: „vezi, eu te-am iertat pe tine, ai grijă!”, să primești aprecierea celorlalți. Iartă și fii recunoscător cât poți de des, iartă și fii recunoscător când ceilalți se așteaptă mai puțin la așa ceva!

Monica, fetița de 11 ani din filmulețul de mai jos, e un copil absolut superb! Înțelepciunea ei nu e întâmplătoare. E o oglindă foarte evidentă a tatălui. Este răbdarea cu care a învățat iertarea și recunoștința. Are și IQ, se vede ușor. Dar inteligența emoțională e cea care îi aduce fericirea, care o va conduce foarte sus și foarte departe în viață.

„Ea face mâncare des. Chiar dacă uneori scapă sare mai multă, chiar dacă e mai acră, niciodată n-am zis că nu-i bună”, mai spune tatăl. În condițiile în care societatea ne-a obișnuit să criticăm tot („critica e constructivă”, ne mințim în fiecare zi), să criticăm atât lucrurile care ne privesc pe noi, dar și pe cele cu care nu avem nicio legătură. Îi zice bârfă, nu? 🙂

„Dacă te gândești doar la câștig, nu vei face lucru bun. Trebuie să pui suflet, să te gândești la ce faci nu că vei câștiga, ci că vei face un lucru bun.” Sunt vorbele fetiței de 11 ani. Copilul ăsta trebuie invitat prin conferințe de dezvoltare personală, ca să le vorbească adulților, să le predea fericirea în forma ei cea mai autentică, să-i învețe cum să fie mai buni din cam toate punctele de vedere.

„Tăticul nostru spune că, atâta vreme cât ai o mamă, poate să fie ea plecată, poate să fie ea bolnavă, poate să fie ea urâtă, este mama ta și trebuie s-o stimezi așa cum e.”

Fiind participantă la Junior Chef, Monica se confesează simplu: „Nu voi fi supărată dacă voi lua NU. Mă bucur că am ajuns până aici, că dau un interviu, că fac mâncare în fața unor jurați profesioniști și mă bucur de ce am făcut până acum.” Mentalitatea care o va face mereu campioana vieții sale.

Geniale gândirea și simțirea acestei fetițe!

Niciodată nu e prea târziu să ierți ceva sau pe cineva și niciodată nu e prea mult să spui încă un „mulțumesc”. E vorba de… atitudinea care decide altitudinea.

10 gânduri despre „„Medicamente” comportamentale (VIDEO)

    dana alexandru a spus:
    Decembrie 9, 2014 la 12:37 am

    …inca o data,”multumesc”! Pentru toate cuvintele,gandurile,timpul si daruirea pe care ni le oferi zi de zi. 🙂

      drstoica a răspuns:
      Decembrie 9, 2014 la 12:42 am

      Cu mare, foarte mare plăcere, Dana! Și mulțumesc de asemenea pentru că ne redescoperim în felul acesta cele mai bune și mai frumoase părți din noi! 🙂

    dana alexandru a spus:
    Decembrie 9, 2014 la 1:03 am

    …nu stiu altii cum sunt,dar personal,mie mi au facut deseori foarte mult bine postarile tale.Si de cele mai multe ori,au venit la fix,oprindu ma din a spune un cuvant din impuls sau a face ceva pripit.Fiecare subiect despre care am citit a adus un moment de gandire,de intoarcere spre mine insami.Nu prea sunt genul care sa si expuna viata in „piata publica”,dar au fost momente cand optimismul si frumusetea vietii si a oamenilor pe care le descrii mereu,mi au inseninat ziua.Ti am multumit mereu,in gand,dar n ar strica ,poate sa o fac mai des si in scris.Asa,ca sa stii!! 🙂

      drstoica a răspuns:
      Decembrie 9, 2014 la 12:29 pm

      Mulțumesc, Dana! Cum aș putea spune că nu mă bucură cuvintele tale? 🙂

    lorelad a spus:
    Decembrie 9, 2014 la 3:10 pm

    Oare chiar e posibil asa ceva? povestea celor trei minunate fetite si a iubitorului lor tata pare desprinsa din povesti…
    Iubirea face minuni!

      drstoica a răspuns:
      Decembrie 9, 2014 la 7:52 pm

      Foarte bine zis, Loredana: iubirea face minuni! Cu cât reușim să iubim mai necondiționat și mai curat, cu atât viețile noastre devin mai frumoase…

    zaraza26 a spus:
    Decembrie 10, 2014 la 8:24 am

    Uite o imagine non-vizuala, sufletul acestei familii… 🙂 Ei toti au o singura „aura”, ca sa spun asa… Da, da… pana ma fura alte intamplari, pun aceasta imagine in rama. 😉

    Cand ai intrebari, gasesti raspunsuri… cand ai un plus folosesti orice prilej ca sa descarci din preaplin. Cand te simti nefinisat, cauti finisari ca sa imprumuti ceva din ceea ce ai vazut si iti place. 🙂

      drstoica a răspuns:
      Decembrie 10, 2014 la 10:06 am

      Da, subscriu. Ancorezi mental-emoțional tot ce e bun și frumos în jur și lași acele ancore să se reactiveze ori de câte ori simți nevoia de putere interioară. 🙂

        zaraza26 a spus:
        Decembrie 10, 2014 la 10:27 am

        Nu prea imi iese chestia cu reactivatul. Imi trebuie mereu alte ancore. Am nevoie sa caut sau sa le creez. Sunt momente cand puterea interioara e undeva aproape de zero si trebuie sa o resuscitez. Dar altadata nu aveam puterea sa o resuscitez si „zaceam” pana isi revenea. Tot imi vine in minte o imagine cu crosetatul. Merg mai departe lasand in urma ancorele astea impletite in urma. Sau mai zic ca tot ce gasesc si mi se pare interesant, crosetez intr-o tesatura ce este creatia mea, viata mea.

          drstoica a răspuns:
          Decembrie 10, 2014 la 10:59 am

          Fii și fă exact așa cum e cel mai bine pentru tine! Ancorele ajută ori nu. Ele există, conștient sau inconștient. Susținătoare ori limitatoare. De-ar fi atât de simplu de lăsat în urmă, viețile ne-ar arăta, poate, perfect. 🙂

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s