Să învățăm de la ea autenticitatea

Publicat pe Actualizat pe

mro2O cunosc pe Mădălina doar de pe facebook. Am vrut odată, demult, să facem o ședință foto, n-a fost să fie și prea multe vorbe n-am schimbat de când ne avem în listele de prieteni. Niște like-uri, niște comentarii din când în când…

Are, înțeleg, aproape 23 de ani. Ieri, a postat aici, pe contul ei, textul de mai jos. I-am dat copy/paste.

O tonă de sinceritate despre ea, despre viața ei, despre trecut, prezent și viitor. E despre teamă, despre lumea interioară și lumea exterioară, e despre autenticitate. Despre puterea omului de a fi el însuși, de a începe să construiască din interior și nu din exterior, cu dependență de confirmările și aplauzele celorlalți. Nu zice nimeni că e ușor. Dar e posibil. Ba mai mult: e minunat! După ce începi să faci asta, crește încrederea, crește stima de sine, crește puterea personală. Crește în tine, independent de ce spune sau de ce face lumea. Masca socială te lasă, în sfârșit, să respiri.

Societatea „civilizată” i-ar atrage imediat atenția că nu face bine. De parcă societatea se poate pune cu adevărat în locul ei, de parcă oamenii chiar pot simți ce simte ea. De parcă ceilalți au făcut în viețile lor ce li s-a spus că e bine, iar acum sunt ultrafericiți. Eu nu-mi permit să-i dau vreun sfat. Atât vreau să-i spun: curaj și multă baftă, Mădălina!!!

E mare lucru să ai puterea de autoobservare a acestei fete. Povestea-i lungă, dar încearcă s-o descoperi până la capăt.

mro1„22 de ani si jumătate am dormit. Grozav somn! Un somn în care nu m-am putut gândi decât la supraviețuire. Un somn în care am crezut că respectul îl obții numai dacă ai bani mulți. Căsnicia fericită o ai la fel – dacă ai bani, mulți. Părinții mei s-ar fi înteles dacă nu s-ar fi certat din cauza banilor, gândea Mădălina la 8-9 ani când auzea răcnete prin casă. Apoi, eu aș fi fost văzută altfel de ceilalți copii, nu? Mai ales dacă aș fi fost de la oraș. Copiii de la oraș sunt mai deștepți sigur, doar prind atâtea canale la televizor și știu atâtea formații și actori. Eu nu știu cine e Brad Pitt și nici n-am văzut ultimul videoclip al lui Britney Spears.

Și apoi m-am dus la scoală la oras. Domnul învățător Popa i-a zis lu’ mămica și tăticu (,) că-i păcat să mă irosesc, doar am atâta potential. Și m-am dus la Iași să învăț carte.”E unica ta șansă”, mi se spunea; “înveți sau rămâi la sapă”. Sapa mă ingrozea, n-am fost niciodată la sapă: eu preferam să stau în țarcul puilor și să dispar în lumea lui Oliver Twist, să plâng pentru Colț Alb sau pentru Negruț.

Nu întelegeam foarte multe, de exemplu de ce taică-miu vorbește singur. Crâmpeie de “a mers la biserică la Hadâmbu”,”i s-au făcut farmece”,”e schizofrenic, trebuie dus la spital”.

Eu știam doar că ceva nu e bine deloc și evadarea mea era în cărți. Stând cu puii în brațe în țarcul lor. Îmi plăcea când îmi adormeau în brațe. Când le aduceam verdeață și mâncau din palma mea, creștea inima în mine. Aia însemna fericire pentru mine. “Tati, de ce înjuri?” (când îi puneam întrebarea asta, ieșea din filmul lui pentru cîteva secunde). “Ia mai lasă-mă, fă, în pace”-zicea. Și continua cu salata de cuvinte. Eventual îmi trăgea și-o înjurătură legată de origini. Îmi formasem însă un fel de sistem de protecție. Luam un pui în mână în secunda doi și-l pupam, mă duceam în șură și mă așezam într-o coșsarcă sau mă duceam în fundul grădinii, mă așezam pe jos și începeam să scrijelesc cu un băț pămîntul. Nu mai țin minte ce gândeam. La viitor oricum și la cum aveam să mă salvez învățând. Abia așteptam să scap de-acolo.

Apoi m-am dus la Iași, unde m-am simțit tot timpul inferioară pt că ceilalți erau “de la oraș” sau foarte aproape de Iași. Cel mai probabil toți mai aveau și familii “normale”, gândeam eu. Îmi amintesc ce rușinos a fost pentru mine când în clasa a V-a la Liceul Teoretic Dimitrie Cantemir din Iași, fiecare professor ne ridica pe rând în picioare și ne punea să spunem de unde suntem și ce școală primară am absolvit. Îmi venea să intru în Pământ de rușine când venea rândul meu.

Și, fiindcă aveam butonul la vedere, câșiva băieți au început să facă mișto curând spunându-mi “tărancă”. Pentru mine, avea cu totul altă conotație acest cuvînt decât are acum: era inferioritatea la superlativ.

Apoi am venit în București, unde am zis “ce bine! Acum pot spune că vin de la o școală de la oraș”. Dar n-a contat. Acum eram din provincie, așa că tot “de la țară”. 3 ani de zile s-a făcut mișto pe seama mea în clasa aia. Motivul principal? L-am aflat din prima zi:”tu ce cauți la noi în clasă? Du-te la B, acolo sunt ăia deștepții, la noi vin numai proștii”. Am preferat să fiu outsider, doar să învăt era singura mea șansă în viață. „Eu nu-mi permit să eșuez, îmi ziceam”.

Apoi, am dat la liceu. Aici a fost mai ok, am putut să-mi fac chiar și câtiva prieteni.

N-am zis nimănui nimic despre părinții mei. Le-am spus că ai mei locuiesc în Iași și punct. Asta mă salva de la a da detalii. Pe partea cu relațiile cu sexul opus, mereu am fost atrasă numai de persoane indisponibile emoțional. Intram în relație, sufeream că nu eram pe primul loc în viața altuia (amuzant, nu? Să vrei prioritate în viața altuia nefiind prioritară în propria viață): ”na, că sunt în stare să plec, eu nu stau să sufăr, am curaj!” (…spre de maică-mea; dar completarea asta n-o vedeam atunci). Asta a durat cam 4 ani jumătate. A, am uitat să spun: după ce mă despărțeam „că eu nu stau să sufăr”, sufeream în tăcere cam 2 ani (în medie, atât îmi lua) până să întâlnesc pe altcineva după care să sufăr alți 2 ani.

Pe la 20 de ani mi-am creat o iluzie atât de aiurea, că am zis să iau o pauză. „Frate, tre’ să mă iubesc pe mine întâi”, mi-am zis. M-am apucat de citit cărți, m-am afundat în muncă legată de facultate: ”căcat, n-am bani, nu-mi permit să ies (aveam cam 2000 de lei puși deoparte, bursa mea din timpul liceului pusă deoparte, cu ei mi-am cumpărat aparatul foto Nikon D90 – l-am prins la reducere de Black Friday acum 2 ani, exact 2000 a fost), așa că tre’ să muncesc zi și noapte, fiindcă eu nu-mi permit să stau.

A, am uitat să menționez că am ales facultatea de Cibernetică pe principiul: „e domeniu de viitor, nu lucrez direct cu oamenii, sunt doar eu si calculatorul, yey!”, deși mie-mi plăcea fotografia, dar „eu n-am bani să fac fotografie. Nu-mi permit să fiu artist”. Frustrarea creștea pe zi ce trecea, dar eu credeam că, de fapt, creștea iubirea de sine. Am ținut-o așa doi ani și jumătate. Am avut rezultate, e drept: premiul II la Sesiunea de Comunicări Științifice și premiul II la Olimpiada Națională a Studenților Economiști.

M-am bucurat. Proful coordonator mi-a zis că voi primi o bursă de cercetare, în valoare de 1000 lei pe lună. N-am luat bursa că blabla blabla. n-a ajuns dosarul unde trebuia și nu a fost luat în considerare. Ăla a fost punctul critic: deci nu tu viață socială (nu mai aveam nici un prieten: mă deranja orice nu era cum știam eu că înseamnă „a fi respectat”, așa că i-am dat pe toți la o parte în ideea că ei, de fapt, nu mă iubesc), nu tu bani, corpul meu începea să îmi dea semne că ce fac eu nu e bine deloc pentru el (P.S: Nici duminica nu stăteam, căci: ”eu nu-mi permit să stau”, singurul lucru pe care mi-l permiteam ca timp liber era să îmi gătesc mâncare sănătoasă și să fac 30 minute pe zi sport. Și după toate astea, tot nu eram răsplătită. Tot nu aveam bani!!! La dracu, mi-am zis, ce sens mai are viața asta? E un căcat! Banii ăia voiam să-i strâng în mare parte pentru echipament foto, iar acum dispăruseră. Am plâns o săptămână întreagă, seară de seară, până nu mai puteam să mă ridic din pat.

Singură, fără bani, fără prieteni, fără apreciere. În situația în care mă vedeam în fundul prăpastiei, neputând să-mi imaginez un viitor prea strălucit dacă aș fi continuat așa, mi-am zis: ”Ce dracu faci, Mădălina? Aștia nu dau doi bani pe tine.” Și l-am căutat pe Ștefan (un tip care ne ținuse gratuit un curs de fotografie când eram în clasa a-11-a) să-l întreb dacă mă poate sprijini să încep din nou cu pozele). A facut-o fără să-l întreb direct (merci, Ștefane). La urma urmei, am fugit de fotografie că mă gândeam că nu pot să trăiesc din asta și am făcut ceva ce nu mă atrage și tot fără bani eram. De angajat nu mă puteam angaja, că “aoleu, dacă nu fac față la master? Eu NU-MI PERMIT SĂ RATEZ! ÎMI RATEZ VIAȚA”. Acum zâmbesc când scriu așa ceva. Nu vedeam că viața mea era de fapt… ratată, chiar în secunda aia. Apoi a apărut oportunitatea cu BLGU, când m-am hotărât să fac proiectul “I choose passion”. Am tras din toți rărunchii să-l duc la capăt, că era și salvarea mea acolo. În fond, mă salvam pe mine și începeam să mă iubesc. După aia mi-am făcut curaj să plec in Cipru, căutau voluntari oameni pasionați de fotografie. M-au ales. Mulțumesc! Acolo am început să văd, clar, din ce în ce mai clar: ILUZIA. Identificarea mea cu trecutul și teama (ca a câinelui la injecție) de viitor. Și am început să MĂ IERT. Le mulțumesc din suflet oamenilor de acolo (Johnny, Olesya, Jo, Caroline, Flo) pentru toată dragostea pe care mi-au arătat-o. Acolo am luat o decizie importantă: renunț la master (întrerup studiile) și mă concentrez pe MINE. Îmi acord luxul de a NU ȘTI ce îmi rezervă viitorul. Nu știu ce-o să fac. Nu știu unde o să stau peste un an de zile, cînd e posibil că n-o să mai pot sta la mătușa mea. Nu știu și asta e OK. Habar n-am și mă iubesc că habar n-am. Azi am fost la facultate și am vorbit despre decizia mea de întrerupere a studiilor. Azi sunt eu, cea reală, care sare de pe-un picior pe altul în pasajul de la Unirii. Azi nu-mi pasă ce cred ceilalți. Azi sunt prietena mea cea mai bună și azi mă respect.”

p.s.: Pozele sunt ale ei, de pe facebook.

dorinta-puternica

6 gânduri despre „Să învățăm de la ea autenticitatea

    pandhora a spus:
    Octombrie 5, 2014 la 9:30 am

    frumos om!
    e salvata pentru ca nu a acceptat ce i-a servit viata ca pe un „dat”…am intalnit la multi oameni de la sat dar si de la oras acest tip de acceptare….
    e salvata pentru ca a gasit un punct de sprijin, cu siguranta va construi si e de admirat ca a inceput cu ea…sa-ti fie frumos in viata, Madalina!🙂

      drstoica a răspuns:
      Octombrie 5, 2014 la 10:14 am

      Tuturor ne sunt servite lucruri ca pe un „asta e, așa trebuie să fie”. Important este să înțelegem că așa cum reușim să facem ceea ce nu ne motivează suficient, ceea nu ne aduce maximă satisfacție, la fel putem învăța să facem și lucrurile care fac parte, parcă, din noi.

    szqwer a spus:
    Octombrie 5, 2014 la 11:43 am

    Ce text și ce gânduri faine! Pe FB nu se poate accesa pagina ei, dar cât am citit aici a fost suficient.

      drstoica a răspuns:
      Octombrie 5, 2014 la 1:20 pm

      Da, observ că nu poate fi accesată pagina respectivă, dar nu înțeleg de ce, fiindcă fix ăsta e linkul.
      E nevoie ca omul să aibă curaj și putere să se descopere astfel în fața lumii.

    Mihaela a spus:
    Octombrie 5, 2014 la 4:56 pm

    Am norocul sa o cunosc pe Madalina personal. Este un om extraordinar!!🙂

      drstoica a răspuns:
      Octombrie 5, 2014 la 6:04 pm

      Mă bucur să aud asta, Mihaela. Prietenie frumoasă în continuare vă doresc!🙂

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s