Dansul Bursucului

Publicat pe Actualizat pe

bursucuÎmi plac artele. Îi apreciez pe japonezi pentru că, din timpuri străvechi, au dat o conotație sacră artelor, numindu-le zen. Arta de a trage cu arcul, arta aranjamentelor florale și altele. În toate există un car întreg de înțelepciune, frumos și evoluție personală autentică.

Dansul e și el o artă. Un limbaj non-verbal bine dezvoltat, cu mesaj clar, chiar și atunci când cineva dansează aparent fără niciun mesaj. 🙂 Transmite că nu vrea să danseze, că ceva îl deranjează, că e timid…

Pentru o emisiune live de televiziune, s-a tot repetat sâmbătă timp de vreo 10 ore lipite. În desfășurător, existau și momente de dans. Cu trupa Bursucului, îl știți? Cel care, la „Dansez pentru tine”, a câștigat concursul de două ori ca și coregraf al Andreei Bălan, prima dată, apoi al lui Jean de la Craiova. Urmărind ce a pregătit împreună cu tinerii lui frumoși, am rămas impresionat de creativitatea omului și de pasiunea cu care el dansează. De seriozitatea dansatorilor săi și de zâmbetul care le stătea mereu pe buze. I-am și spus asta la finalul repetițiilor. Am simțit că l-am motivat și mai tare. În plus, are și un real simț al umorului.

Ce simplu este să spui cuiva că e bun, că îți place ce face și să-i mulțumești! Vezi cu ochiul liber cum se umple de bucurie. Și atunci, eu o fac din ce în ce mai des. Ori de câte ori simt că vreau să spun lucrurile astea, chiar le spun. Fiindcă eu însumi mă simt mai bine când văd că omul respectiv se simte mai bine.

23 de gânduri despre „Dansul Bursucului

    monica a spus:
    octombrie 21, 2013 la 3:07 am

    ah, cata pozitiviate 😀
    multumesc! 😉

    La Petite Fille de la Mer a spus:
    octombrie 21, 2013 la 7:40 am

    Buna dimineata cu soare ! Dansul este dragostea mea !

    Elfa a spus:
    octombrie 21, 2013 la 11:04 am

    Dansul este singura artă în care instrumentul este insuși corpul omului.. Este poezie romantică, este proză dramatică, este o câmpie însorită, o dimineață leneșă sau o seară furtunoasă. Am dansat timp de doisprezece ani, până când am fost nevoită să renunț, cu șapte ani în urmă. Pentru mine reprezintă un lucru sacru. 🙂 De aceea, probabil, nu suport să mă uit la emisiunile (amatoare, din punctul meu de vedere) de genul celei pomenite de tine.

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 11:37 am

    @monica: Ah, cu plăcere! 🙂

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 11:38 am

    @La Petite: Dansul e dragostea multora, să știi! 🙂

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 11:40 am

    @Elfa: Sunt foarte de acord cu tine, dansul e o artă zen, apreciez oamenii care-l înțeleg și care și-l fac parte integrantă din viața lor.
    La partea cu suportatul, mă dau un pas în spate. 🙂 Nu vreau să discretitez pe nimeni, mai ales atunci când face un lucru din suflet.

    Elfa a spus:
    octombrie 21, 2013 la 12:10 pm

    Bine.. poate sunt eu subiectivă și fiind o cunoscătoare în domeniu, îmi permit oarecum acest ‘lux’. 😉 Oricum, în acea emisiune „din suflet” există numai în cazul unor coregrafi. Restul, concurenții adică, sunt can-can. Unui dansator adevărat, mă refer la cel care dansează cu și din tot sufletul, îi vezi arta până și în ochi. Unii stăpânesc tehnica extrem de bine, dar nu emană aceeași pasiune. Stiai că 90% dintre dansatorii profesioniști sunt nevoiți să renunțe la dans cu mult înainte de treizeci de ani, din cauza problemelor de sănătate? Le cedează picioarele, mai exact genunchii sau tălpile.. Prin urmare, campionii pe care-i vedem pe podium nu sunt cei mai buni, sunt doar cei mai buni dintre cei mai rezistenți. Pe lângă asta, știai că dansul este cea mai veche și pură formă de meditație, descărcare de energie negativă/încărcare cu energie pozitivă? Ani întregi nu am înțeles cum era posibil să dansez 8-9 ore pe zi, zilnic, și să debordez de energie după..

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 3:38 pm

    @Elfa: Eu nu vorbesc de aspectul de tip tabloid al unor emisiuni tv, ci de dăruirea cu care un om face sau nu face ceva frumos. Cred ceea ce-mi spui, apreciez că simți dansul, că îl înțelegi și îl iubești în forma sa meditativă, energizantă, chiar dincolo de artă. Însă tot nu pot diminua valoarea tuturor celor care se dăruiesc în felul lor acestei activități. E ca și cum aș spune: tu meditezi bine, tu meditezi greșit. E ca și cum aș vorbi doar din punctul meu de vedere, refuzând să empatizez cu fiecare om în parte. Ca în pilda aceea a lui Tolstoi, parcă: 3 bărbați pe o insulă se rugau simplu: „Doamne, tu ești 3, noi suntem tot 3. Ajută-ne, te rugăm!”. Patriarhul văzându-i și auzindu-i, i-a dojenit, plecând dezamăgit de la ei. Între timp, îi învățase o „rugăciune adevărată”. Ei au cam uitat-o și, pe când patriarhul traversa cu barca în partea cealaltă, cei trei bărbați au venit la el, alergând pe apă, pentru a-l ruga să le mai spună o dată „rugăciunea adevărată”. 🙂

    Bursucel a spus:
    octombrie 21, 2013 la 10:52 pm

    Dansul Bursucului, zici?! 😯
    Ah, am ratat asta… 😳

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 11:00 pm

    @Bursucel: Ți-aș arăta eu dansul, dar n-am ajuns la un așa nivel. 🙂 Lasă, că-l prinzi data viitoare dacă vrei. Duminică seara. Acum, Bursucul dansează la TVR, nu la Pro TV. 🙂

    arakelian a spus:
    octombrie 22, 2013 la 11:22 am

    poti sa pui link, te rog, cu vreun dans /coregrafie de-al lui? pt noi, cei din alte parti.

    drstoica a răspuns:
    octombrie 22, 2013 la 4:03 pm

    @arakelian: Din păcate, nu am un link unde să-l poți vedea pe om dansând. Eu l-am apreciat pentru că trăiește ceea ce face. Pentru că, inclusiv la repetiții, era plin de viață, își dirija frumos dansatorii, se vedea că-i place activitatea pe care singur și-a ales-o.

    Bursucel a spus:
    octombrie 22, 2013 la 11:26 pm

    Măi, măi, măi… ce nu fac ăștia să mă păcălească să mă uit la măgăoaia de TV! 👿
    Dacă mă gândesc bine, e dansul Bursucului… o să mă uit când l-or dansa pe-al Bursucelului! 😉

    drstoica a răspuns:
    octombrie 22, 2013 la 11:28 pm

    @Bursucel: Pe-ăla tu tre’ să-l dansezi. 🙂

    Elfa a spus:
    octombrie 23, 2013 la 9:43 am

    Eh, ce ai scris tu acum sună nițel a idealism. E bine să fim așa, eu sunt ‘acuzată’ constant, dar realismul trebuie să fie și el la locul său. Apreciez orice om care pune suflet în ceea ce face, însă asta nu înseamnă că o face bine, mai bine, sau la fel de bine ca alții. Iar empatia presupune să rezonezi cu omul, nu cu impactul sau rezultatul pe care el îl așteaptă. Și da, există oameni care se străduie să mediteze dar pentru că nu o fac corect, nu meditează ci zac undeva întinși și tăcuți. Așa cum sunt oameni care se chinuie din răsputeri să danseze dar nu vor reuși niciodată, oricât suflet ar pune. 😉 E suficient să urmărești preselecțiile de la „Românii au talent” sau orice altceva de gen.

    drstoica a răspuns:
    octombrie 23, 2013 la 11:33 am

    @Elfa: Sunt lucruri în privința cărora nu te pot deloc contrazice. Doar că prefer idealismul, jumătatea plină a paharului, fața frumoasă a lucrurilor. Mi-au adus mereu ceea ce mi-am dorit. Mă bazez mai mult pe ceea ce simt decât pe ceea ce gândesc logic. Așa sunt eu. 🙂

    Elfa a spus:
    octombrie 23, 2013 la 9:00 pm

    Idealism și obiectivitate la mine (de aceea sunt Elfă și nu Zână 😀 ) idealism și subiectivitate la tine. Bine măcar că nu e absolut. 😉 Ideal este ca simțirea și logica să ajungă la un echilibru.. altfel idealismul iese din discuție. Dacă tot am aprofundat subiectul. Știu pe pielea mea că e mult mai simplu și drăguț să treci prin viață văzând doar ceea ce îți convine să vezi, adică frumosul la care te referi; dar în același timp știu foarte bine că nu este sănătos și nici corect, mai ales dpdv spiritual, să eviți ceea nu-ți convine. Spune-mi când să mă opresc din a comenta, ‘doctore’.. 🙂 Intrăm în lumea filosofiei și îmi sunt prietenoase tărâmurile ei.

    drstoica a răspuns:
    octombrie 23, 2013 la 9:19 pm

    Ptiii… ce greu e cu obiectivismul ăsta!… 🙂 Dacă privim împreună același copac cu flori, cred că-l vom descrie foarte diferit. Care dintre noi va fi cel obiectiv? 🙂 Eu prefer să recunosc că-s subiectiv, că mă bazez pe propriile experiențe de viață, că am adevărul, realitatea mea valabilă. 🙂 Atâta vreme cât nu trăiesc în Tibet, de exemplu, înseamnă că-s un tip mai rațional decât mi-aș dori. 🙂 Nu evit ceea ce nu-mi convine. Dar aleg să nu reprim, ci să schimb ori să transform. Pare cel mai sănătos, și dpdv al spiritualității, și din cel al psihologiei moderne, al gândirii de tip nlp etc.
    Să intrăm, dragă Elfă, să intrăm și să ne așezăm. Că viața-i lungă, om avea timp să terminăm niște subiecte, mă gândesc. 🙂

    Elfa a spus:
    octombrie 24, 2013 la 12:37 pm

    Eh.. și eu care mă gândeam în mod serios (cândva) să mă mut în Tibet. Mi-am dorit chiar foarte mult acest lucru. Si ce faci când nu poți să schimbi sau să transformi? Reprimi, te revolți, mergi mai departe nepăsător spunându-ți că „asta-i viața!”, accepți că ‘realitatea reală’ e altfel decât realitatea ta sau te prefaci că nu există ceea ce nu poți schimba?
    Până acum puțină vreme eram convinsă că pot și că voi schimba lumea. În bine, evident. Empatizez dintotdeauna mult prea mult și acest lucru m-a făcut să vreau să mă implic în viețile altora deoarece dacă alții sufereau, sufeream și eu. Dacă erau fericiți, eram și eu. Prin urmare, dând dovadă de o doză de egoism în profunzime, îmi doream să fie toți fericiți pentru a fi și eu. De aceea activez în domeniul social, lucrez cu copiii, tinerii și bătrânii defavorizați din toate punctele de vedere. Si ghici ce? Am trecut prin toate stările expuse mai sus, degeaba, și am rămas lângă ei dar singurele lucruri care s-au transformat cu adevărat sunt iluziile și speranțele mele.. într-un gust amar și o tristețe care mă copleșește de fiecare dată când ies de acolo. Oricât mi-aș dori, oricât mi-aș impune, nu pot vedea (doar) frumusețea vieții lor. Da, pentru câteva minute pe zi unii au viața mai drăguță, mai ușoară. Esența însă rămâne aceeași. Se ridică puțintel doar pentru a cădea înapoi, de fiecare dată.
    Uite-așa am cunoscut eu obiectivismul și spiritualitatea, deodată. Ambele mi-au fost necesare, vitale poate. Si am realizat că nu pot schimba nimic, nu am puterea și resursele necesare sau poate nici nu trebuie să schimb; pot doar înfrumuseța. Am acceptat acest lucru. Dar pentru a înfrumuseța întâi și întâi e nevoie să fii suficient de obiectiv ca să observi părțile negative (să le spunem așa), să recunoști că ele există ca să vezi limpede unde trebuie și unde se poate îmbunătăți.
    Subiectivă sunt și eu, dar numai și numai atunci când propriile-mi sentimente sunt puse în joc, niciodată ale altora.

    drstoica a răspuns:
    octombrie 24, 2013 la 5:50 pm

    @Elfa: Tibet? Pe bune? Și eu. Tot serios. Poate ne întâlneam pe-acolo ca doi blogeri tibetani. 🙂
    Când nu poți schimba ori transforma? E simplu și e greu: accepți. Accepți pur și simplu, fără judecăți de valoare, fără explicații, fără presupuneri inutile… Pentru că, la urma urmei, totul este ceea ce este.
    Eu încă sunt convins că lumea se schimbă. Nu o schimb eu. Nu e asta ordinea firească (spirituală, obiectivă) a lucrurilor. Mă schimb doar pe mine văzând cum se schimbă un altul. Și poate chestia asta devine suficient de molipsitoare la un moment dat. Mă înconjor involuntar de oameni care aleg și acceptă schimbarea. Pentru că o constantă mai importantă decât asta în Univers nu există.
    Bine spus: „să observi părțile negative”. Baiul e că oamenii refuză să fie observatori ai propriilor vieți, cu bune și cu rele. Avem impresia că totul ni se cuvine de drept. A fi un bun observator cred că scutește mult din suferința personală cotidiană.

    Elfa a spus:
    octombrie 25, 2013 la 8:55 am

    Pe bune, da. O anumită chemare către sihăstrie a existat mereu în mine, de pe vremea în care mă gândeam să mă călugăresc. Într-un final am realizat că pot face mai multe pentru alții trăind printre ei, deși tendința de izolare încă mă caracterizează și se manifestă puternic. Când mi-am luat gândul de la Tibet mi-am dorit să merg voluntară în Africa. Atât de mult încât am aplicat, am fost acceptată, urma să plec în trei luni dar familia și iubitul meu au insistat atât de mult să renunț.. și am renunțat. Nu pot spune că nu regret și în ziua de azi. Va rămâne probabil regretul vieții mele, însă am compensat puțintel ocupându-mă de copiii de aici. Cea mai mare realizare spirituală de până acum a rămas pelerinajul la Santiago de Compostela, Camino. 800 de km făcuți pe jos, singură..
    Subscriu la ceea ce ai scris despre schimbare. Uff, am căzut de acord: „E simplu și e greu, accepți”. M-am liniștit! 😀

      Bushido a spus:
      decembrie 3, 2013 la 4:43 pm

      Stii ce-a zis vulpea la arici?
      Du-te in …a mea de-aici.

        drstoica a răspuns:
        decembrie 3, 2013 la 9:34 pm

        Nu, nu e ok așa. Hai să comunicăm ca niște oameni care se înțeleg bine și nu invers. Mulțumesc.

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s