Maică-mea, coach number one :)

Publicat pe Actualizat pe

w1Ceea ce am să povestesc (acum, aici) era ceva greu de conceput pentru mine. Până aseară. E o lecție de coaching, dar, în același timp, o lecție de spiritualitate autentică. A fi spiritual nu înseamnă neapărat să mergi la fiecare slujbă din weekend, să te spovedești la preot ori să crezi că doar religia ta e cea adevărată, corectă, mântuitoare. Dar nu intru acum în astfel de detalii.

Aveam o problemă. Mare. Mă simțeam rău, nu mă puteam concentra pe niciun proiect în care lucrez, îmi bubuia capul de la atâtea  întrebări. Și nici nu voiam să mă plâng cuiva.

Au venit ai mei pe la mine; maică-mea e o foarte bună bucătăreasă, mă-nțelegi? 🙂 Și mă autosugestionasem anterior: „fii bine, fii vesel, nu lăsa să se vadă că te doare ceva! nu tre’ s-o încarci pe maică-ta cu problemele tale”. Sunt, oricum, un om pozitiv. Îmi vindec astfel multe chestii fizice sau mental-emoționale. Fiindcă ele apar, dar nu înseamnă că tre’ să și rămână. Dacă eu nu le dau voie, nu rămân. Dar n-am reușit și de data asta. Iar maică-mea a observat. „Te doare ceva?” „Mnu.” N-a insistat. Mi-a pregătit tot felul de bunătăți. Nu prea puteam mânca. Am ieșit în parc la niște poze. Parcul ăla atât de frumos a fost un analgezic. Seara târziu, încărcat de întrebări năucitoare, eram gata să explodez. 🙂 Și am rugat-o pe maică-mea să se așeze. Ea nu are absolut nicio treabă cu nlp-ul, cu coachingul, cu practica tehnicilor de dezvoltare personală studiate în cadrul vreunei școli. Doar că, în ultimii doi ani, a citit cel puțin la fel de mult ca mine despre așa ceva. Am observat-o în mod conștient schimbându-se fantastic. Fusese mereu o mamă extraordinară; dar pentru că așa crescuse, așa trăise întotdeauna, era o femeie căreia îi plăcea să aibă mereu controlul, să rezolve singură totul, să dea sfaturi. Eu nu vreau niciodată sfaturi. 🙂  În mod conștient, se prea poate ca un om să ceară un sfat, să vrea ceva care-l salvează în momente critice de orice natură, când e disperat din cine știe ce cauză. În mod inconștient, însă, omul nu vrea așa ceva. Își dorește să-i vină lui ideea salvatoare, ideea genială, astfel încât să poată striga „Evrika!” atunci când știe, în sfârșit, cum să vindece ceva la el, în viața lui. Testul Abigail – Sir John, remember? Dacă refuzi să crezi că tu ești propriul tău salvator, nici că se va întâmpla lucrul ăsta.

Maică-mea a ascultat cu multă răbdare, deși, inițial, nici nu mă gândeam să-i povestesc ce problemă am descoperit că am. A tăcut ori de câte ori tăceam eu. Punea întrebări simple și deștepte din când în când. Se abținea incredibil de la a da sfaturi. EA se abținea de la așa ceva. Îmi spunea: „tu știi cel mai bine ce e cel mai bine pentru tine”. Ce să mai, se comporta ca un coach veritabil! Cel mai bun coach este acela care își ajută interlocutorul numai cu întrebări și sugestii non-directive, stimulându-i propria sursă de resurse să descopere tot ce e nevoie pentru respectivul. La final, maică-mea mi-a mulțumit că am avut încredere în ea. După „ședința” asta 🙂 , am stat să meditez singur la cum mi-aș putea rezolva problema. Crezi în revelații? Eu da. Ele apar ori de câte ori îi ceri așa ceva propriului subconștient. Am învățat să o fac foarte des; reticent la început, fără nicio reținere acum. Important e să știi să asculți. Brusc, într-o singură noapte, mi-am dat răspunsuri, am găsit rezolvare, știu destul de clar ce ar fi bine să fac. Bine pentru mine și bine pentru toți cei implicați în povestea mea de viață. Fiindcă numai așa consider eu că e bine.

N-aș fi crezut vreodată că maică-mea, o femeie trecută prin viață și setată, normal, pe anumite programe personale, sociale, ca orice om, poate evolua atât de mult într-un timp atât de scurt. Cu cât niște softuri instalate în mintea subconștientă sunt mai vechi, cu atât mai greu de modificat este sistemul de valori și cel de convingeri al oricărei persoane dintre noi.

Nu știu de ce am scris tot ce am scris. Poate pentru a-i mulțumi maică-mii, deși ea nu-mi citește blogul. Dar îi mulțumesc, oricum. E un coach de nota 10.

25 de gânduri despre „Maică-mea, coach number one :)

    Claudia a spus:
    octombrie 20, 2013 la 1:27 am

    Emotionant. Si nu pentru ca-i si tare frumos scris.
    Esti norocos sa ai asa o mama.
    Si eu am multe de invatat de la maica-mea, chiar daca nu in acest sens despre care scrii tu. Mi-a luat multi ani sa inteleg ce trebuie din relatia cu parintii.

    drstoica a răspuns:
    octombrie 20, 2013 la 1:39 am

    @Claudia: Mulțumesc mult. Da, și eu mă consider norocos. Din muuulte puncte de vedere. 🙂
    Și mie mi-a cam luat ceva să înțeleg și să prețuiesc necondiționat relația cu părinții.

    slowaholic a spus:
    octombrie 20, 2013 la 10:38 am

    Foarte tare mama ta! 🙂 as vrea sa pot si eu vorbi asa fain cu mama. Poate intr-o zi… 🙂 partea cu meditatia e interesanta. Ieri am avut un moment mai greu si nu stiam ce si cum. M-am relaxat, m-am rugat si la un moment dat, pur si simplu am vazut o lumina puternica. Auto sugestie sau nu, mi-a schimbat starea complet. 🙂

    drstoica a răspuns:
    octombrie 20, 2013 la 11:24 am

    @slowaholic: Toate se întămplă în mod ideal la timpul lor, nu? 🙂 Sunt sigur că tu singură poți aduce lumină în ficare zi în tine, în viața ta. Medical îi zice autosugestie, îi zice endorfină, serotonină… Dar contează cum îi spunem dacă ne e benefică? Iubesc atitudinea ta! 🙂

    Mala a spus:
    octombrie 20, 2013 la 12:45 pm

    N-ai cumva o mama de imprumut ?

    adelinailiescu a spus:
    octombrie 20, 2013 la 7:11 pm

    Esti norocos ca ai asa mama si ea e norocoasa ca are asa fiu! Sper sa-mi multumesca si fiul meu asa intr-o zi (chiar daca eu n-o sa stiu)…

    Bursucel a spus:
    octombrie 21, 2013 la 12:30 am

    Vezi tu, e tare plăcut pentru o mamă să afle că al ei copil o apreciază. Mi-ar fi plăcut ca mama ta să-ți poată citi blodul. S-ar bucura, cu siguranță! 🙂

    Bursucel a spus:
    octombrie 21, 2013 la 12:31 am

    blogul*, mama ei de oră înaintată… 😳

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 2:06 am

    @Mala: N-am decât una și n-o dau; aici sunt egoist, îmi pare rău. 🙂

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 2:08 am

    @adelinailiescu: M-ai atins la o coardă sensibilă cu vorbele astea. Îți mulțumesc. Și îți doresc mult ceea ce speri și tu!

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 2:09 am

    @Bursucel: Mersi frumos, Doina! Lasă, nu-i spun de blog, că mai poate citi și altele pe-aici. 🙂 Ce-i răspund eu dacă ea intră și vede tot ce-am postat în categoria Sexperiențe? :))

    Magda Adina a spus:
    octombrie 21, 2013 la 7:50 pm

    Foarte frumos articolul !!!
    Iubeste-o si pretuieste-o atata timp cat este langa tine , caci apoi iti va parea rau ca nu ai facut-o suficient !!! 😦

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 8:02 pm

    @Magda Adina: Mulțumesc frumos. Îți urmez sfatul întocmai, să știi. Încă vreo 40 de ani de acum înainte:)

    OrhiKamyDeea a spus:
    octombrie 21, 2013 la 8:36 pm

    Eeee, ce sentimente minunate razbat din articol, la adresa mamei tale. Daca as cunoaste-o, i-as arata ce ai scris despre ea, sigur ar impresionao. 🙂
    Te invidiez pentru o asa mama. Daca ar fi mama mea asa nu ar mai trebui sa scriu nici un cuvant in nici un loc, as vorbi doar cu ea.

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 8:46 pm

    @OrhiKamy: Îți mulțumesc. Dar nu-i arăta ce-am scris, da? 🙂

    OrhiKamyDeea a spus:
    octombrie 21, 2013 la 9:12 pm

    Nu promit nimic 😉
    Dar sunt convinsa ca stie exact tot ce simti.

    Bursucel a spus:
    octombrie 21, 2013 la 10:50 pm

    Ei, cam da… Că nu-i de colo…
    Unde mai pui că-n WordPress încă nu s-au implementat toate emoticonurile din messenger… Păcat, zău, că-mi doresc tare-tare emoriconul cel de pune mânuțele la ochi! 😆

    drstoica a răspuns:
    octombrie 21, 2013 la 10:52 pm

    @Bursucel: Nu, nu-ți pune mânuțele la ochi, că nu mai vezi să citești. Și e păcat să nu. Nu? 🙂

    Bursucel a spus:
    octombrie 22, 2013 la 11:16 pm

    Citesc printre degete, stai liniștit! 😆

    drstoica a răspuns:
    octombrie 22, 2013 la 11:30 pm

    @Bursucel: Aaam înțeles. Lectură plăcută, deci! 🙂

    mariaioanac a spus:
    octombrie 24, 2013 la 9:18 pm

    M-am apucat in seara asta sa citesc „Copil istet, copil bogat”
    Mi-am amintit de postarea ta, si mi-am zis sa te intreb daca ai citit-o.
    Deocamdata nu sunt in gradul de a o recomanda, asta daca nu ai citit-o deja.
    Daca ai citit-o sau daca o vei citi, ai sa intelegi de ce mi-a venit in minte postarea ta 🙂

    drstoica a răspuns:
    octombrie 24, 2013 la 10:11 pm

    @mariaioanac: Nu, n-am citit-o. Dar mi se pare foarte ok Robert Kiyosaki. Și m-ai făcut curios. 🙂 Când mă va căuta, o voi citi. Știi, se spune despre cărți, ca și despre animale, că ele te aleg pe tine și nu invers. 🙂 Astfel încât să fii la nivelul necesar pentru a o înțelege, pentru a spune „bună carte”.
    Mulțumesc de sugestie.

    redfire a spus:
    octombrie 25, 2013 la 8:55 am

    Cu placere 🙂

    Si da, sunt perfect de acord cu faptul ca cea care te cauta este cartea si nu invers.
    App de asta; eram la “cumparaturi de carti” cu o prietena, o perioada bulversanta pentru mine acum cativa ani, si alegeam numai carti cel putin ciudatele. Atunci, am pus mana si am si cumparat o carte care se numeste “Prezenta invizibila – Barbatul si femeile din viata lui ”
    Prietena mea mi-a spus, ” ce ai ma? te-ai lovit la cap? nu-i a buna dupa titlul cartii, tu vrei sa atragi chestii in viata ta? ”
    Evident am inceput sa rad.
    Superficial gandind, dupa titlu, ai spune ca in carte sunt descrise prezentele feminine din viata unui Don Juan, nu este deloc asa insa. Cu toate astea, pana acum, pur si simplu nu mi-a venit sa o citesc, desi am cumparat-o cu aceasta intentie precisa.

    drstoica a răspuns:
    octombrie 27, 2013 la 2:49 am

    @redfire: Nu zice, mamă, că tu ești, că nu te cred! :))

    Probabil că nu e încă vremea ei. Am avut și eu în bibliotecă destule cărți cumpărate cu mai mult timp în urmă. Nu mă loveam de ele cu niciun chip. Le mai frecam un pic cu privirea de la distanță și-atât. Iar într-o bună zi, puneam mâna direct pe o astfel de carte și o citeam pe nerăsuflate, îmi mergea direct la suflet. 🙂 Apoi, mă întrebam de ce oare n-oi fi citit-o eu până atunci? Nu eram pregătit, ăsta cred că e răspunsul. E și păcat să citești o carte fără să o apreciezi la justa ei valoare.

    redfire a spus:
    octombrie 28, 2013 la 9:22 am

    :)) nu zic, nu zic, pentru ca nu-s ! 🙂

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s