Despre mine. Nu mi-e rușine (3)

Publicat pe Actualizat pe

pozTot ce continuu să scriu pe aici reprezintă doar propria mea experiență de viață și nimic altceva. Reprezintă cărți pe care eu le-am înțeles în felul meu. Reprezintă întâmplări care doar prin ochii mei arată așa. Reprezintă oameni și idei pe care doar eu îi văd și le percep așa cum urmează să citești mai jos. Prin urmare, dacă vrei să știi ce funcționează și pentru tine, poți alege să încerci și să tragi singur concluziile. Dacă tu consideri că sunt vorbe în vânt, fix asta sunt, nu am de ce să mă supăr, este realitatea ta valabilă. După principiul lui Ford: „Dacă tu crezi că se poate, așa e. Dacă tu crezi că nu se poate, așa e.” E un mare adevăr.

Pot fi păreri, tehnici, terapii, concluzii aparținând psihologiei, programării neuro-lingvistice, lucrărilor de neuro-imuno-fiziologie și programelor pur motivaționale. Psihologia și NLP-ul nu sunt științe. Fiindcă mintea, creierul omului nu lucrează după seturi bine delimitate, clare de valori; valori care nu sunt mereu aceleași. Fiecare om este unic în felul său; doar că, vorba lui Jung, a lui Einstein și a multora ca ei, există un inconștient colectiv, un tot unitar din care toți facem parte. Știm că există, dar nu-l putem pipăi. 🙂 Fizica se străduiește de zeci de ani, de la Einstein încoace, să descopere teoria câmpului unificat (teoria lui Unu). Eu nu știu dacă apuc să o văd pusă de cineva corect pe hârtie. 🙂 În clipa aceea, se spune că absolut tot în Univers va fi explicabil, vom înțelege exact ce reprezintă fiecare gram de materie solidă și de energie subtilă.

Când ți se întâmplă ceva neplăcut, de la o chestie măruntă până la ceva foarte grav, primul lucru pe care-l faci e să cauți un vinovat în afară. Să dai vina pe cineva sau pe ceva care ți-a distrus starea de bine. S-ar putea să ai dreptate, să existe un vinovat. Dar doar pe jumătate. Fiindcă a te concentra pe el înseamnă a întări problema, înseamnă să o amplifici în mod nejustificat, să crești nivelul suferinței interioare.

Dacă nu găsești un vinovat, următorul pas este să cauți ajutor. Tot în afară, tot independent de propriile tale resurse. Ai vrea să găsești pe cineva care să facă o minune și să-ți rezolve imediat problema.

Dacă nici așa nu apare un rezultat palbabil convenabil, începi să-i ceri socoteală lui Dumnezeu. „Doamne, eu mă rog ție, eu sunt mereu bun și ia uite…, eu am încredere în tine și tu?” În clipa respectivă, nu, din păcate, nu mai ai încredere, ai picat testul.

Când, într-un fel sau altul, se rezolvă problema (nu foarte complicată), nu-ți acorzi nici măcar 3 minute să afli ce s-a întâmplat, cum ai gândit, cum ai acționat de ai găsit soluția. Astfel încât să ancorezi în mintea ta procesul rezolvării. Să-l transformi într-un tipar mental-emoțional. Iar atunci când vei avea din nou o problemă, să gândești, să simți, să acționezi cumva după același tipar de succes, propriu și personal.

Când situația e una gravă și te pune la pământ, după ce treci de găsirea vinovaților, după ce renunți să-i mai ceri socoteală Universului / lui Dumnezeu, nu-ți mai rămâne de făcut decât să te împaci cu tine. Cel mai greu lucru din câte există, probabil. Nu, nu să te resemnezi, ci să începi să te simți bine în pielea ta, să vezi ce bine ești față de cât de greu ar putea fi cu adevărat. Să te iubești pe tine. Iar aici nu vorbesc din perspectiva ego-ului, al minții conștiente, ci al acelei iubiri necondiționate despre care scriam în articolul precedent. Încerci să te judeci mai puțin aspru, să-ți găsești mai puțină vină, să realizezi că, dincolo de gravitatea unei situații, te simți ok, ai resurse să zâmbești, găsești soluții care-ți vin fără să faci cine știe ce eforturi.

mjDacă disconfortul situației actuale nu întrece disconfortul schimbării în sine, n-o s-o faci. Resurse ai; dar nu îți dorești cu adevărat schimbarea situației. „Dacă altfel o fi și mai rău? De unde știu eu că reușesc? Poate pierd tot ce am… Dar îmi place și așa cum sunt acum… E riscant să schimb ceva.” Sunt motive pentru care se refuză schimbarea în bine. Când pui la îndoială că schimbarea se va face în bine, înseamnă că nu crezi în ea, că dai aceleași șanse, sau poate chiar mai mari, schimbării în și mai rău, riscului inevitabil. Nu are legătură cu logica; ci cu ceea ce simți. Poți foarte bine acționa logic și să o dai în bară.

Când am ajuns acolo, jos de tot, când credeam că totul s-a terminat și nu mai există viață după viață, m-am rugat. Aveam pretenția ca rugăciunea să-mi aducă brusc transformarea, cineva din afară să-mi rezolve problema. Dar nu s-a întâmplat. Am continuat să sufăr și să mă rog. Atenție! Nu sufeream decât pentru că eu alegeam mental, inconștient să o fac. Nimeni, NIMENI nu era de vină! Și încă sufeream și mă rugam. Iar ajutorul nu întârzie niciodată să apară. Apar în mod conștient resursele, apare puterea de a ridica privirea din pământ. Apare disponibilitatea de a mai încerca o dată. Reapare speranța, care, frumos și perseverent cultivată în minte, se transformă încet-încet în încredere, apoi în convingere. Dar nu e gata; fiindcă revin amintiri și imagini care te pun din nou brusc la pământ. Sau, cel puțin, așa simți. Noile programe mental-emoționale pe care ai tot încercat să le instalezi în mod conștient în mintea subconștientă încep să-și facă treaba și întrerup momentele grele, aduc pe nesimțite în atenție lucruri care te fac să uiți de rău sau să te remotivezi spontan. Valorile se schimbă și ele, aproape fără să-ți dai seama.

La început, citeam. Mult. Atât. Ceea ce aduce o oarecare liniște, aduce relaxarea fizică și mentală. Însă nu mai mult dacă nu încep să aplic ceea ce citesc. Încă mai aștept de Sus rezolvarea. Cu cât niște convingeri limitative, niște credințe, niște obiceiuri sunt mai vechi și mai adânc imprimate în subconștient, cu atât ele devin mai greu de dezinstalat, de transformat sau de înlocuit. Fiindcă sunt ale mele și țin la ele, indiferent că-s bune sau că sunt rele. E ușor să-i spui cuiva să se schimbe, să-i spui ce să facă, dar e tare greu să procedezi la fel și cu tine însuți. Gândește-te simplu la femeia aceea pe care soțul, un alcoolic, o bate, o înjură, o umilește crunt în fiecare zi. Iar ea continuă să rămână lângă el. „Pentru copilul ăsta”, se justifică femeia, deși copilul va crește în acel mediu deosebit de nociv, care-i va imprima vrând, nevrând programe dăunătoare vieții. „Pentru că asta e crucea mea, trebuie s-o duc.” Oare? „Pentru că are și el părțile lui bune.” Da, dar sunt mulți alții cu aceleași părți bune, care nu bat, nu înjură, nu scuipă pe nimeni. „Pentru că unde mă duc eu dacă ne despărțim? Ce mă fac după aia?” Păi, vezi ce au mai făcut celelalte milioane de femei în situația ta, învață-le modelul și adaptează-l la propria viață până ce dă rezultate. „Și dacă vine după mine și mă bate și mai tare?” Asta e o întrebare deja foarte limitativă în privința resurselor. Te bate în fiecare zi din nimic, iar tu te temi că vine după tine și cine știe ce-ți face?

Posted @ QUOTEZ.COÎmi doresc să mă înțelegi cât mai bine: nu judec, nu critic pe nimeni! Dacă o fac, din când în când, accept că este o greșeală. Cu atât mai puțin să acuz pe cineva de ceva. Sunt lucruri care, chiar dacă și înainte îmi erau cunoscute, mi-au devenit mai clare prin prisma experiențelor proprii de viață. Care nu au nicio legătură cu povestea soțului alcoolic. 🙂 Însă la baza tuturor problemelor, stă lipsa liniștii. Doar atunci când sunt o persoană liniștită mental-emoțional, pot să clădesc ceva frumos, de succes în viața mea. Orice. Fiindcă împlinirile de natură fizică, materială au și ele la bază tot un gând frumos, un vis intens. Am descoperit asta pe propria piele și o regăsesc la mulți alții. Când lucrez cu un om pentru a-și redobândi starea de bine și stima de sine, îl întreb: „Care crezi că e cauza problemei tale de acum?”. Îmi va răspunde referindu-se la cineva sau la ceva din afară, la o cauză externă. „Ok, și ce anume din tine, din ceea ce simți tu stă la baza acestei probleme, acestei cauze de care-mi spui?” De foarte multe ori, sentimentul, emoția care-i răpește bucuria de a trăi, omul spune că este frica. „Ok. Frica de ce anume? Cum arată ea, cum se manifestă?” Și celălalt îmi povestește. „Și dacă ar fi să privești în spatele acestei frici, ce vezi, ce simți că se află?” „…Durerea.” „Durerea provocată de ce anume?” Și tot așa până ce, dacă vrem să ajungem la emoția de bază, constatăm că aceasta e lipsa liniștii, neputința de a ne da voie să fim liniștiți, de a ne împăca simplu cu noi înșine, cu ceea ce suntem, astfel încât să plănuim cu înțelepciune ce urmează să devenim.

Când am început să-mi găsesc liniștea autentică, nu resemnarea, mi-am dat seama că vreau din nou sus. Nu știam cum voi proceda, cum aș putea să mă ridic atât de repede precum mi-aș dori. Dar tocmai liniștea aia m-a făcut să înțeleg că nu e musai să mă ridic imediat, că e ca în tren: de ce să fiu brusc la destinație când pot admira atâtea orașe și peisaje de-a lungul drumului. Chestie de alegere. A fost primul exercițiu pe care l-am învățat, înțeles, acceptat în mod practic: relaxarea. Am învățat să mă relaxez. Sunt zeci de tehnici de la zeci de maeștri, psihologi, inițiați în așa ceva, dar una singură mi s-a potrivit mie la început. Una! A fost de ajuns. Acceptam că și celelalte sunt excelente, dar nu mi se potrivesc mie, nu sunt pregătit pentru ele. Deja lucram cu sugestii. Aveam pereții plini în casă de sugestii pozitive. Dormitor, sufragerie, hol, bucătărie. Doar în baie nu-mi pusesem nimic. 🙂 Unele sugestii pot fi inacceptabile la început, le vezi și ți le spui mecanic. Dar, ușor-ușor, acelor vorbe începi să le asociezi o emoție plăcută, să ai flash-uri (vizuale, auditive, kinestezice) cu situația în care viața ta ar fi așa ca în sugestia respectivă. Abia acum se declanșează noul proces de programare a creierului: când apare emoția conformă cu sugestia. De fapt, sugestia nu există cu adevărat. Totul e autosugestie. Dacă eu îți spun ție: „fumează o țigară”, tu n-ai s-o faci în caz că asta contravine sistemului tău de credințe, de valori, de obiceiuri. Însă dacă tu ești fumător, sugestia mea va fi preluată, evaluată și interpretată rapid de mintea ta și, imediat, urmează autosugestia: „Ce-aș mai fuma o țigară!”.

Am folosit o mulțime de programe de sunet binaural și tonuri izocronice. La mine, au funcționat. Este o modalitate de reechilibrare a activității celor două emisfere cerebrale. Fiindcă suntem educați să fim permanent niște oameni raționali, logici, cât mai pragmatici, uităm că emisfera cealaltă are și ea nevoie să fie pusă la treabă, să i se dea lucruri de imaginat, de manifestat la nivel virtual, pentru ca apoi ele să se poată materializa în măsura posibilităților. În felul acesta, apare un dezechilibru la nivelul undelor cerebrale.

Cărți, sugestii conștiente date permanent, echilibrarea activității cerebrale (cu afirmații pozitive subliminale) și exerciții de relaxare fizică și mentală. Ăsta a fost primul meu pas de ieșire din întuneric. Păstrându-mi atenția pe visurile cele mai mari, pe ceea ce iubesc mai mult în viață. Pe ceea ce am bun și nu pe ceea ce nu am. Pe rezultate și nu pe problemă. Visând, am început să evit întrebarea: „Și cum se va împlini visul meu??? Că e greu, e imposibil, e ilogic.”. Îmi spuneam imediat: „Oare ce mă interesează pe mine: să apăs pe întrerupător și în cameră să se aprindă lumina ori vreau neapărat să aflu cum ajunge lumina, prin perete, de la degetul meu la bec?”. 🙂 „Prefer prima variantă: rezultatul. Voi gândi, voi simți, voi face tot ce ține de mine ca să fie bine.” A fost un pas lung, dar l-am făcut și mulțumesc.

Posted @ QUOTEZ.CO

21 de gânduri despre „Despre mine. Nu mi-e rușine (3)

    La Petite Fille de la Mer a spus:
    septembrie 19, 2013 la 7:11 pm

    Te spuuun, te parasc, sa spui tu ca psihologia nu e stiinta, cand o suta de ani doar asta s-au straduit sa demonstreze . Este stiinta unicat, adaptata la fiecare individ, aplicandu-se aceleasi principii, si interpretandu-se dupa specificul orientarii psihologice : behaviorist, holist, cognitivist…la alegere .:)))

    drstoica a răspuns:
    septembrie 19, 2013 la 7:24 pm

    :)) Pârâcioasă mică ce ești! :)) Fiecare crede ce vrea, nu e treaba noastră, nu? 🙂
    Acu’, depinde cum privești lucrurile. Teoria științifică e obiectivă, verificabilă empiric. Cuvântul OBIECTIVĂ face ca psihologia să iasă puțin din cadrul științelor. M-ar dezamăgi dacă ar fi obiectivă. Oamenii, construcția lor interioară nu poate fi obiectivă, se modifică încontinuu câte ceva în tiparele mental-emoționale. Eu sunt subiectiv, nu pot să țin cu obiectivul. 🙂

    cleo a spus:
    septembrie 19, 2013 la 10:00 pm

    Retin urmatoarele chestiuni:

    ego-ul si iubirea neconditionata sunt in relatie de inversa proportionalitate, abia cand ego-ul dispare ramai tu cu tine insuti si esti preocupat mai mult sa dai decat sa …astepti sa primesti.

    fricile, ca doar nu vorbim de frica de urs, sa ti le confrunti, aici e marea lucrare.. frica de a te vedea pur si simplu, cu bune si rele, frica de schimbare a directiei, frica de necunoscut (renunt la ce am, la confort, la ce stiu, pentru ceva ce nu cunosc)

    cand ramai singur mai afli ca Dumnezeu nu e pe-afara, ci tot in inlauntrul tau, iar dupa ce te certi cu El, nu-ti ramane decat sa te rogi sa-ti dea putere sa le duci pe toate.

    orice orientare in psihoterapie iti arata buba si o cale de vindecare, insa tot individul trebuie sa depuna efortul. Daca nu esti pregatit/copt/dispus poti sa stai 15 ani in terapie si tot degeaba.

    o prietena mi-a spus candva: ROAGA-TE! roaga-te chiar daca nu crezi, chiar daca nu simti nimic, dupa o vreme vei simti. Cand nu am mai avut nicio solutie, dupa vreo 2 ani dupa spusele ei, am facut ce mi-a zis…Intr-o zi m-am trezit cu credinta in mine. Toate sunt in noi, doar noi punem gunoaie peste ele sau pur si simplu orbecaim aiurea.

    ma tot gandesc la titlul tau:”despre mine. nu mi-e rusine”….asemenea dezvaluiri sunt riscante nu pentru ca te faci sau nu de rusine, te iau altii in ras sau nu, ci pentru ca s-ar putea sa arunci ‘margaritare inaintea porcilor’. Spre noroc, ai vizitatori deosebiti si nu este cazul. In general, in functie de auditor, riscul exista in proportie mai mare sau mai mica.

    mi-ai trezit multe amintiri si sentimente cu postarile tale….

    drstoica a răspuns:
    septembrie 19, 2013 la 10:27 pm

    @cleo: Da, Cleo, ai dreptate cu fiecare paragraf în parte.
    Unii spun că ego-ul tre’ să dispară complet. Ca și frica. Dar alții, iar eu am ales ca fiind mai benefică această variantă, afirmă că nimic nu e total nefolositor omului. Ego-ul e totuși asociat cu mintea conștientă. Cum să dispară mintea conștientă când ea are rolul cel mai important în reprogramarea subconștientului. Numai atunci când mintea conștientă alege să facă zilnic niște lucruri, să inducă în permanență niște noi idei (care evoluează, transformându-se în convingeri ce ajută la descoperirea sau redescoperirea propriilor capacități, restructurând inclusiv sistemul de valori), mintea subconștientă/inconștientă/nonconștientă va seta noi obiceiuri, alea de care ai nevoie ca să-ți fie cu adevărat bine ACUM. La fel e și cu frica: eu prefer să fac totul din iubire, de plăcere. Dar există versiunea aceea de frică necesară când tre’ să te grăbești când traversezi o stradă și vezi pe unul care vine cu viteză, fără să țină cont că ești pe trecerea de pietoni.

    Da, fricile, durerile, emoțiile neplăcute merită confruntate, reevaluate și eliberate (acolo unde e cazul).

    Dumnezeu e în mine, pentru că subconștientul meu e parte din mine, în mod natural. Chiar și Biblia spune clar: „Împărăția cerurilor este în voi”. Dar pare mai ușor să cauți vindecare la altcineva. Poate-ți zice „Ia o pastilă” și-ți trece toată durerea de orice. Pastila te va ajuta numai dacă tu o ajuți să te ajute. Clasicul efect Placebo.
    Noi trăim cu impresia că Dumnezeu pedepsește. Niciodată! El nu se supără, e mult prea înțelept Universul ăsta pentru a se supăra pe fiecare mărunțiș din viața noastră. Când nu reușești să înveți o anume lecție, ea doar se repetă. E ca la școală: rămâi încă un an în clasa Y. E tot un dar, chiar dacă noi nu putem accepta asta.

    Chestia cu „roagă-te!” reprezintă, de fapt, sugestia de care vorbeam. O spui până ce începi s-o simți, s-o trăiești plenar în minte, în suflet, în tine. Când emoția devine suficient de puternică, începe schimbarea reală, inclusiv cea în mod material/fizic manifestată.
    Există o așa numită psihologie și biologie a credinței. E mult de discutat despre; dar merită, te poate pune pe gânduri.

    Dacă iau în calcul legea atracției universale sau legea cauzei și-a efectului, aș putea spune că vor trece pe-aici, pe blogul ăsta, numai oamenii care rezonează măcar puțin cu măcar două-trei rânduri din ce scriu. Iar cei cărora nu le va păsa vor merge liniștiți mai departe fără să comenteze. Așa cred eu și așa se și întâmplă deocamdată. Pentru că fiecare om are propria realitate valabilă pentru el însuși, iar eu am înțeles că nu pot și nici nu vreau să i-o schimb cu forța. Doar el și-o poate schimba numai dacă simte că are nevoie de așa ceva.

    monicas10 a spus:
    septembrie 20, 2013 la 7:01 am

    Articolul scris de tine e destul de lung şi-mi este destul de greu să las doar un simplu comentariu. Dar măcar încerc să las un semn al trecerii mele pe aici…
    1. Realitatea imediată, cea percepută cu cele 5 simţuri cunoscute, întotdeauna va fi o reflexie a realităţii interioare. Atunci când înţelegi acest lucru şi din practică (căci una este înţelepciunea înţeleasă din practică şi alta este erudiţia) tot orizontul se schimbă.
    2. Există o lege unversală, mai puţin pusă „pe răboj” inclusiv pe net: legea egalităţii. Toţi oamenii sunt egali şi au aceleaşi drepturi ŞI responsabilităţi. Cât e destul de cunoscută această lege? Teoretic da, practic mai puţin. E unul din motivele pentru care un om matur va iubi mult mai uşor un copil şi va avea reţineri în a iubi un alt om matur.
    3. Schimbările se petrec oricum, indiferent de voinţa noastră. Singurul lucru pe care îl putem face este să alegem dacă vrem să evoluăm sau să stagnăm. Dacă stai (din x, y, z motive), atunci mai primeşti din când în când câte un şut a la Petrea Ţuţea…
    4. Un om are zilnic peste 60.000 de gânduri. Modalitatea cea mai uşoară pe care o cunosc pentru a face „curăţenie” în multitudinea de gânduri este vizualizarea mentală. Scriind aici despre vizualizare mi-am amintit despre un proverb chinez: O imagine precisă valorează cât o sută de cuvinte iar o imagine menţinută după propria voinţă neschimbată timp de o oră, valorează cât un diamant şlefuit de mărimea unei portocale.
    5. Am văzut că ai citit. Dar mai există un autor care merită citit: Antoine de Saint-Exupery. Îţi dau un link la primele 80 de pagini dintr-o carte:

    6. Apuci să vezi teoria câmpului unificat pusă pe hârtie… 🙂
    Ba chiar mai mult decât… 😉

    Gata… ajunge.

    drstoica a răspuns:
    septembrie 20, 2013 la 10:56 am

    @monicas10: Mulțumesc frumos de comentariu. Am scris și eu în postări anterioare despre realitatea interioară și cea exterioară. În ultimă instanță, cred că nu cele 5 simțuri clasice o creează pe cea exterioară, ci conștiința prin cele două filtre: evaluarea și interpretarea, oglindind astfel realitatea interioară.
    Sunt de acord cu tine în privința legii egalității, așa este.
    Șuturi primești oricum. Depinde de tine dacă le zici șuturi sau daruri. 🙂
    Câte gânduri are omul cu exactitate într-o singură zi e foarte greu de spus. Studiile au dat cifre diferite. Mai sigur este că 80-90% dintre gândurile cotidiene, oricâte ar fi ele, sunt negative. 🙂
    Îți foarte mulțumesc pentru linkul cu Saint-Exupery. Îl țin minte.
    Cât despre teoria câmpului unificat… Pfff… e greu. Au fost și încă sunt fizicieni foaaarte mari de la Einstein încoace care au studiat situația; însă nicio teorie n-a semănat cu alta. 🙂 Deci, rămân la părerea că mai avem mult până departe. W. Pauli, austriacul care a primit premiul Nobel pentru fizică în ’45 și a realizat împreună cu Jung lucrarea despre sincronicitate, și-a prezentat, la un moment dat, într-o conferință savantă, propria teorie a câmpului unificat. La final, Niels Bohr s-a ridicat și a zis: „Noi, cei de-aici, din spate, am căzut cu toții de acord că teoria dvs e una de-a dreptul nebunească. Însă n-am căzut cu toții încă de acord dacă e suficient de nebunească pentru a fi și adevărată.” 🙂
    Acceleratorul acela de particule de la Geneva tocmai asta încearcă să facă: atestarea ultimei variante a legii. Doar că… le-a dat cu virgulă când au încercat marea cu degetul. 🙂

    monicas10 a spus:
    septembrie 20, 2013 la 1:15 pm

    Am avut (şi încă mai am) dubii în legătură cu cine stabileşte regulile după care un om este declarat „nebun”. 🙂
    Cât despre generatorul de la Geneva… Of! Mai este nevoie şi de un alt experiment tip Philadelphia (Montauk Project)?!? 😦
    Te poţi juca de-a D-zeu dar să te crezi a fi El însuşi e o aberaţie. E ca şi cum aş afirma că un deget de al meu m-ar putea reprezenta pe mine…

    Mitzaa Biciclista a spus:
    septembrie 20, 2013 la 2:38 pm

    Nu sunt genul care să-și aștearnă pe pereți devize de îmbărbătare, dar nici nu am ceva de comentat în fața celor care le folosesc. Chestiune de alegere.
    Posibil ca firea mea, ușor voluntară uneori dar și foarte încăpățânată alteori, nu suportă comenzile nici dacă sunt sub forma unor devize din proprie inițiativă…
    Dacă pe tine te-au ajutat aceste cărți dr(agule) înseamnă că le-ai găsit rostul. Anumite cărți sunt scrise special pentru cei pregătiți să le citească. Am văzut că monicas10, în comentariul de mai sus, făcea referire la citadela lui exupery. Pe mine m-a plictisit, o fi fost din pricina examenelor care se apropiau, ori din vina faptului că-mi căzuse în mână nu mult după ce citisem citadela lui cronin-altă poveste-, ori fiindcă pur și simplu nu sunt genul meditativ. Dar sunt de acord cu tine că pot exista cărți care să-ți stimuleze voința, dorința de bine, dorința de a doborî noi ștachete, autodepășire etc. Știi cum e? Dacă nu există și puțină picanterie risc să mă plictisesc subit.
    Poate din cauza asta cărțile de istorie, ușor romanțate, au mai multă priză decât cele scrise în pur stil documentar.
    Voiam să scriu mai multe, articolele tale așa cum sunt ele înseriate, mă provoacă să te aprob uneori, să te combat alteori, dar posibil să fac greșeala de a nu te privi obiectiv, ci foarte subiectiv prin propriul meu filtru, comparându-te cu mine însumi, și uite așa există riscul să judec greșit.
    Deja am greșit folosind verbul a judeca.
    Sunt foarte atentă la ceea ce scrii. Tocmai de aceea nu pot fi altfel decât sinceră.
    Deci, mă iartă dacă te supăr.

    drstoica a răspuns:
    septembrie 20, 2013 la 3:14 pm

    @Mitzaa: Nu mă superi cu absolut nimic, parol! 🙂 Apreciez sinceritatea și orice opinie exprimată decent. Te apreciez pe tine în mod sincer și sunt de acord că experiența mea e una subiectivă. Nici nu poate fi altfel. Am trăit-o, nu am citit-o. 🙂 Pot spune cu mâna pe inimă că lucrurile despre care scriu reprezintă un adevăr personal valabil. E foarte posibil ca lumea să nu rezoneze cu el; dar asta nu înseamnă că-l voi da la gunoi. 🙂 Nici măcar nu am urmat vreo „rețetă” de remotivare, de dezvoltare personală. Am făcut doar ceea ce am simțit EU, indiferent de ce mi-ar fi recomandat unii.
    Nici eu nu mai luasem vreodată în serios treaba cu sugestiile la vedere. Văzusem la alții și știam că sunt cazuri în care funcționează indiferent de părerile contra. Când nu mai știi ce să faci ca să spulberi starea de nebine 🙂 , încerci tot ce-ți spune vocea interioară să faci.
    Sugestiile nu-s comenzi. Îți dai zilnic sugestii chiar și în mod inconștient. Sugestii directe și sugestii indirecte. Eu am testat cu atenție sugestiile pozitive pe cineva care spunea că nu crede în ele și, surpriză!, au funcționat maxim. A realizat chiar și persoana în cauză că folosisem așa ceva, dar abia după tot experimentul respectiv.
    Până în ultimii doi ani, nu reușeam să citesc astfel de cărți, pur documentare, tehnice. Doar sporadic. Beletristica era cea care-mi umpluse toată viața. 🙂 Acum, văd lucrurile altfel. Între timp, convingerile provenite din experiențe proprii mi-au fost întărite, adaptate, șlefuite de învățătura organizată. Programarea neuro-lingvistică, hipnoza, arta motivării bine dozate, diverse tehnici de management interior (pragmatice ori cu precădere spirituale) funcționează fantastic cu fiecare om cu care am lucrat și lucrez, în funcție de propriul său sistem de valori, de propriul său set de convingeri. Pentru situații mai ușoare ori pentru unele mai dure decât a mea. În cazul fiecărui om identific musai o cale de a-l face să găsească resurse în plus față de ce crede că are.

    Poți scrie tot ce simți, nu e nicio supărare. Indiferent că mă aprobi ori combați, eu pot garanta că față de mine nu mă înșel. 🙂 Chiar am nevoie de păreri.
    Dacă-mi spuneai acum vreo 3 ani că voi face hipnoză, râdeam și dădeam drumul la glume. Plus că știam și eu despre ea cam ce-mi spuseseră filmele de la Hollywood. Acum, mulțumesc pentru că am descoperit un așa instrument puternic de reparație mental-emoțională, dar și fizică!

    Mitzaa Biciclista a spus:
    septembrie 20, 2013 la 3:33 pm

    Oricum, să nu ai niciodată îndoiala că nu iau în serios tot ce spui. Faptul că te voi lua, uneori poate, în balon, nu va fi nicicum vreo lipsă de respect, ci pur și simplu îmi place să fac lucrurile să pară amuzante tocmai când sunt prea serioase. Știu că, în mod voit, mă erijez în comic cu apucături de clovn, dar acesta este felul meu de a mă apropia de cei pe care îi iau în serios.
    Habar nu am dacă de asta ai nevoie, dar cred că nu-ți strică anumite ciupituri sau înțepături, fără a avea sens peiorativ, desigur.
    Altminteri…și zici că folosești hipnoza, hmmm, eu nu prea cred în hipnoză, dar nici nu pot cuantifica cât de jos a fost nivelul din care ai reușit să evadezi ca să ajungi la suprafață. Probabil că pe mine m-ar pufni râsul dacă ai încerca să mă hipnotizezi, dar nici nu garantez că aș rămâne impasibilă.
    Sigur că am să scriu tot timpul exact ceea ce cred și ceea ce simt. Asta nu înseamnă că nu mă va face deosebit de nesuferită 😈

    drstoica a răspuns:
    septembrie 20, 2013 la 4:29 pm

    @Mitzaa: Mulțumesc, Mitzoo dragă! 🙂
    Hipnoza? Pfff… câtă lume am auzit spunând: „nu cred că merge… e cam vrăjeală… hmmm!” Și apoi: „Mai vreau o dată, se poate?” 🙂 Mă refer la hipnoza de relaxare, de reîncărcare reală, eficientă cu stare de bine ancorată; nu trebuie neapărat ca omul să aibă cine știe ce problemă gravă de rezolvat. Avantajul este că, spre diferență de psihoterapie (unde ai nevoie de muuulte ședințe pentru a rezolva ceva serios), apelând la hipnoză, rezolvi în vreo 3, 4, maxim 5 ședințe. Sunt persoane care după o singură ședință se transformă incredibil! Esențial, însă, este să vrei să fii hipnotizată. Altfel, nu, nu funcționează; vei rămâne doar cu dezamăgirea că n-a mers ori cu satisfacția că tu, iată, nu poți fi hipnotizată. 🙂

    cleo a spus:
    septembrie 21, 2013 la 10:55 pm

    mno, am inceput in doua randuri sa mai scriu (azi si zilele trecute, candva) si cum nu stiu prea bine sa umblu cu aparatu’ am pierdut ditamai mesajele…
    acu’ ce-mi mai amintesc ca voiam sa stiu :))

    ai pomenit multi autori, cand cauti dai de multi, insa numai unii se pliaza pe problema ta. Sunt curioasa, care ti-au fost cei mai aporpiati si te-au ajutat cel mai mult?

    experienta mea se bazeaza pe descompunerea nefericirii/dilemei/suferintei pana la …nimic (este curios cum dintr-o data starea dispare); dezumflarea ego-ului pana la….pana la momentul cand am ramas eu cu mine, asa cum sunt; medidatia (activa si propriu-zisa). In ciuda faptului ca sotul meu ma intreba , cand ma intorceam de la yoga, daca am baut pipi-ul lui Bivolaru. Multi atat stiu/inteleg din yoga. Apropo de judecati.

    Concluzia mea: nicio cale nu-i mai buna sau mai putin buna, fiecare drum ales este cel potrivit persoanei si nivelului personal de evolutie.
    Totul e sa nu ramai blocat.

    A! Cat despre curente/orientari/specialitati…daca nu lucrez in cercetare, ma intereseaza sa stiu ce e una sau ce e alta, pentru ca stiu una si buna, o tona de teorie nu valoreaza cat un gram de practica. Citeste la altii, dar invata sa gandesti si singur.

    drstoica a răspuns:
    septembrie 21, 2013 la 11:47 pm

    @cleo: În privința autorilor, pot da numele celor care simt că m-au ajutat pe mine cel mai mult. Cuvintele potrivite la momentul potrivit.
    În cazul meu, o cărțulie de 100 de pagini a avut darul declicului: m-a determinat să mă afund în lectură până ce am devenit în stare să pun în practică anumite tehnici de reconstrucție interioară. „Zen în arta de a trage cu arcul”, a lui Eugen Herrigel. Nu mi-am dorit niciodată să învăț să trag cu arcul 🙂 , dar, așa cum cred că am mai scris, am descoperit că acea carte e despre mine și despre viața mea.
    Apoi, îmi place foarte tare Alberto Villoldo, medic, antropolog și șaman, oricare dintre cărțile lui, cu precădere „Vise curajoase”. Se referă la puterea incredibilă a visului. Să-ți construiești în vis ceea ce vrei să obții în realitatea fizică, materială, și să păstrezi cât mai mult timp, în mod repetitiv, în minte acel vis, dezvoltându-l continuu, văzând întâmplări, oameni în cele mai mici detalii ale lor. Tesla (savantul, inginerul, inventatorul) și-a prezentat la un moment dat în fața publicului un motor inovator creat în vreo două luni. Și un ziarist l-a întrebat: „Cum ați reușit atât de repede?”. „Înainte ca el să fie gata, îl cunoșteam deja în cele mai mici detalii ale sale, a răspuns Tesla. Văzusem perfect până și gradul de uzură al fiecărei piese în parte.” Lumea a luat-o ca pe o metaforă, numai că Tesla vorbea serios. La rândul său, Van Gogh spunea: „Noaptea îmi visez picturile, iar ziua îmi pictez visele”. Nici el nu bătea câmpii.
    În termeni psihologici, asta reprezintă deprogramarea așteptărilor catastrofale. Înlocuirea gândurilor, imaginilor și senzațiilor, emoțiilor aferente neplăcute, dăunătoare, cu unele plăcute, cauzatoare de bine.
    Neville Goddard este unul dintre cei mai buni interpreți ai Bibliei. Viața lui stă mărturie. Oamenii au tendința tradițională de a separa clar știința de spiritualitate. Adică Einstein a fost fraier când spunea că una fără cealaltă e zero?!
    Jung îmi place foarte mult. A rămas mult mai prezent în psihoterapia modernă decât Freud.
    Miguel Ruiz, medic chirurg și șaman, cu niște cărți spirituale care au generat principii de viață atât de sănătoase și de pragmatice, încât Programarea Neuro-Lingvistică le-a preluat și adaptat cu mare succes.
    Doctorul Hew Len.
    Richard Bandler-John Grinder-Robert Dilts. De la ăstia am învățat un lucru extrem de important: că harta nu e totuna cu teritoriul. Realitatea din mintea mea nu e totuna cu realitatea obiectivă.
    Jack Canfield și Mark Victor Hansen. Jose Silva, cu metoda și sistemul lui incredibile. Emile Coue – părintele sugestoterapiei. Omul vindeca boli grave (gen cancer) cu așa ceva.
    Dr. Roberta Temes. Inițial, am învățat autohipnoza din cartea ei („Hipnoza”). Nu credeam în așa ceva. Apoi, am continuat să studiez domeniul, am făcut cursuri, am citit mai multe și am practicat cu un succes personal care-mi validează hipnoza ca pe cel mai puternic instrument de management al stresului, al emoțiilor și nu numai, din toate câte le cunosc eu. Atenție: nu aceeași părere o are toată lumea! Alții au descoperit că altele ar fi cele mai eficiente tehnici, metode etc.
    Eu nu practic yoga. Știu că e o formă evoluată de curățire a sinelui, dar m-am limitat la meditație (cu vizualizare sau contemplare sau relaxare pură sau combinată cu transa hipnotică…).
    După cum vezi, mi-e imposibil să mă limitez la doi-trei. Oricum, chiar și cei pe care i-am numit aici sunt prea puțini. Într-o vreme, numai asta făceam: citeam. Și ziua și noaptea. Am luat câte ceva extraordinar de la fiecare în parte, n-am aruncat nimic la gunoi.
    Mi-ar plăcea să încerc ayahuasca 🙂 , dar acasă la ea, cu oamenii care chiar știu să te ghideze în expansiunea conștiinței ce are loc în astfel de situații. Și respirația holotropică. Pe-asta o voi încerca aici, am cu cine. 🙂

    Ai perfect dreptate: citește peste tot, ascultă-i pe toți, încearcă ce simți că ți se potrivește și hotărăște singur!

    slowaholic a spus:
    septembrie 23, 2013 la 9:14 am

    Mulțumesc. 🙂

    drstoica a răspuns:
    septembrie 23, 2013 la 10:19 am

    @slowaholic: Cu multă plăcere. 🙂

    Cristina a spus:
    septembrie 27, 2013 la 10:41 am

    Am citit si acum iti scriu cu Tiesto in brate. A descoperit si el, in sfarsit, cat de bine este la „mami” in brate. Tocmai acum, cand nu mai are loc de burtoiul in crestere. Burtoiul nostru, evident. Al meu de la bebe si al lui de la mancare :D.
    Vizavi de confesiunile tale nu pot decat sa zambesc. Un zambet plin de intelegere. Nu pot spune ca am trecut prin aceasi faza. Dar traiesc fix acelasi lucru. Nu am citit nici una din cartile enumerate de tine. Tind sa cred ca asa m-am nascut. Tind sa cred ca asa ne nastem toti. Trebuie doar sa ascultam de ceea se se afla in sufletul nostru. Restul sunt doar sabloane.

    Jurnalul unei Eve a spus:
    septembrie 28, 2013 la 12:43 pm

    Voi gândi, voi simți, voi face tot ce ține de mine ca să fie bine – profund. adevarat. de tinut minte.

    drstoica a răspuns:
    septembrie 30, 2013 la 10:05 am

    Cristina: Cartile sunt doar un alt mod de a provoca declicul mental. Asa e: ne nastem perfecti. Pe parcurs, uitam cum e. La un moment dat, incepem sa ne aducem din nou aminte. 🙂 Lucrurile sunt bune atunci cand le simtim bune, nu neaparat cand auzim, cand invatam despre ele ca-s bune.

    drstoica a răspuns:
    septembrie 30, 2013 la 10:11 am

    Jurnalul unei Eve: E hotararea perfecta! Totul tine doar de tine insati. Nu faci eforturi sa ierti, sa te relaxezi, sa iubesti, sa fii fericita. DOAR iti dai voie, inlaturi bariere in timp instalate, lasi fricile sa plece singure, putin cate putin. Succes!

    inda of wind a spus:
    februarie 24, 2014 la 5:44 pm

    Mi-am acordat cele 3 minute, m-am intrebat cum de gasesc mereu oameni atat de frumosi, apoi, undeva, adanc in mine, am zambit si m-am inclinat. Stiam raspunsul. Recunosteam tiparul.
    Cineva, foarte drag inimii mele, spunea candva: „Nu stii, te ajut; nu poti, te invat; nu vrei, te iubesc.”
    si iarasi, zambesc

      drstoica a răspuns:
      februarie 24, 2014 la 6:30 pm

      Mă bucur sincer pentru tine. Frumusețea stă în ochii privitorului, iar tu știi asta.
      Cineva drag mie, de pe vremea când eram elev de școală generală, avea cam aceeași vorbă în alt format. 🙂 „Nu știi, te învăț. Nu poți, te ajut. Nu vrei, te oblig.” 🙂
      Și zâmbesc și eu.

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s