Despre mine. Nu mi-e rușine (1)

Publicat pe Actualizat pe

Sunt doi ani de când viața mea, așa cum o știam, o acceptam și o trăiam, s-a terminat. Sunt doi ani de când, greu și conștient, treptat, am ales să schimb radical ceva în mine. Ceva ce nu îmi convenea, poate în mod inconștient; ce simțeam că mă trage în jos. Am călătorit de la extaz la agonie și din nou la extaz.

Acum, privesc în urmă și nu-mi vine a crede că am fost în stare să fac tot ce am făcut. Nu spun că am făcut bine sau rău. Am făcut; atât. Dar sunt lucruri multe, decisive și altfel decât până la momentul respectiv. În toate planurile: personal, profesional, spiritual, interuman… Cine mă cunoaște știe… Un om se schimbă mai greu decât o pereche de ciorapi.

Totul a început cu o poveste de dragoste. Datorez „trezirea” mea, dorința și perseverența de a fi mai bun unei persoane. Căreia îi mulțumesc acum și-i voi mulțumi toată viața mea, indiferent de ce ne va rezerva viitorul. Consider că această persoană e un dar imens pentru mine. Cel mai frumos pe care l-am primit vreodată de Niciunde. Îmi place acest „Niciunde”. Poți să-i spui Dumnezeu, poți să-i spui Univers, poți să-i spui Subconștient. Fiindcă a declanșat ceea ce singur nu reușeam, nici măcar nu voiam să declanșez în viața mea: schimbarea. „De ce să mă schimb, că, ia uite, mi-e destul de bine?!”. Mă mințeam că îmi convine așa. Că relativul lui Einstein nu poate fi îmbunătățit. Că părerile bune ale celor din jur contează mai mult decât ceea ce simt eu însumi. Însă acolo unde „merge și așa”, crede-mă: nu merge! Ce-și dorește omul cel mai mult pe lumea asta? Fericirea. Și cum o poate dobândi? Păi… câți oameni, atâtea rețete. Un singur ingredient e necesar pentru toți: autenticitatea. E foarte greu să fiu autentic dacă atâția ani mi-a fost setată convingerea că trebuie să fiu într-un fel, să arăt, să fac așa, că trebuie să am valorile alea, că depind de ce zice lumea… Adică, să trăiesc viețile, dorințele, fricile, problemele, pasiunile altora. Să fiu o copie bine integrată social. Și ajung să nu-mi mai văd potențialul, să cred că fericirea are limite, că NU pot trăi fără să mă enervez zilnic pe ceva sau pe cineva. Pare obligatoriu în mintea mea. Fiindcă așa mi s-a predat în viață. Așa exemple am avut mereu. Nu pentru că persoanele din jurul meu mi-au vrut răul. Dimpotrivă! Dar… atât știau, puteau, înțelegeau și ele în acele momente. Și am devenit fix la fel: mult mai „înțelept” pentru alții decât pentru mine însumi. Știi… să vrei să dovedești, să convingi cu tot dinadinsul pe cineva că ai dreptate, presupune că s-ar putea să nu ai. Georg Lichtenberg spunea o chestie pe care abia acum o înțeleg cu adevărat: învățătorii și profesorii (eu aș îndrăzni să spun că chiar și familia, societatea) nu formează indivizi, ci doar specii. Formează ori încearcă să formeze oameni după chipul și asemănarea lor, indiferent că, înainte de toate, ADN-ul spune că suntem exemplare unice și așa e bine să ne și dezvoltăm în viață. Apoi, toți ajungem să credem ceea ce lumea crede despre noi. „Nu încerca să trăieşti prin alţii – şi nu le permite nici lor să trăiască prin tine… Ai singur grijă de tine – şi lasă-i pe ceilalţi să facă acelaşi lucru pentru ei înşişi. Tu nu te afli aici ca să faci pentru alţii ceea ce ei trebuie să facă pentru ei înşişi. Nici ei nu sunt aici ca să trăiască viaţa în locul tău.” Asta a zis-o Paul Ferrini, iar eu rezonez cu el. Testul Abigail, remember?

Și brusc, s-a rupt frânghia care credeam că mă ținea acolo, sus, în societate. Când m-am trezit în prăpastie, în cădere liberă, se cheamă că deja pierdusem controlul. După ce am ajuns jos de tot, m-am întrebat ce-ar mai fi de făcut. M-am întrebat cu ultimele resurse. „Nu mai pot.” Când simțeam că nu mai pot, însemna că trebuie să mai încerc o dată. Știu asta de la Teo Trandafir. Când simțeam că nu mai pot, era cazul să știu că muuulte mai puteam încă de atunci încolo. Am învățat asta de la Octavian Paler. Însă atât de jos nu m-am simțit niciodată.

Sunt întrebări pe care mi le puneam obsedant, având impresia că soarta e nedreaptă cu mine. Întâi, aveam doar întrebări. Nenumărate și supărate. Și durerea de a nu avea și răspunsuri. Fiindcă le căutam cu disperare în afară. Apoi, am privit în mine, cu sinceritate, fără răutate, cu înțelegere față de propria persoană. Și răspunsurile au început și ele să apară. Din ce în ce mai curate, mai revelatoare, mai potrivite pentru mine. Nimeni nu-mi greșise cu absolut nimic și cea mai mare încercare a fost să mă iert pe mine însumi de toate pentru care mă judecam.

Moartea e un fenomen simplu, natural, singurul lucru sigur din clipa în care omul se naște. Doar oamenii îl transformă în ceva înspăimântător. Acolo, pe fundul prăpastiei, mă întrebam ce mi-a mai rămas de făcut. Să trec dincolo? Părea cel mai ușor; aveam puterea să fac asta, nu? Dar dacă tot aveam o așa putere, însemna că la fel de bine puteam să mă și ridic. M-au ajutat și mă ajută Eugen Herrigel, Neville Goddard, Eckhart Tolle, Bob Proctor, Jung, Alberto Villoldo, Alexander Loyd, Osho, Deepak Chopra, Emile Coue, Joe Vitale, Paul McKenna, Miguel Ruiz, Richard Bandler, Jasmuheen, Lester Levenson, Jack Canfield, Roberta Themes, Joseph Murphy, Jose Silva, Dave Elman, Robert Dilts, Shakti Gawain, Paul Scheele, Doreen Virtue, Daniel Goleman, Einstein, Joe Navarro, Napoleon Hill, Derren Brown și alte câteva zeci de scriitori (medici, biologi, antropologi, fizicieni, psihologi, coach-i, spiritualiști de toate neamurile, vizionari). Plus cei din realitatea imediată, câțiva prieteni, care au fost, parcă, aici special pentru mine. Și știu că da, au fost! m-au ținut ancorat în prezent. Am citit, m-am băgat în tot felul de școli și cursuri care simțeam că mă ajută; am învățat și practicat tot ce subconștientul îmi spunea că e pentru mine. Intens, dedicat, știind că asta face să răsară din nou soarele.

Am început cu schimbarea unor emoții primare, în momente banale. Relaxare, iertare, recunoștință pentru tot ceea ce eram, făceam, aveam… Pentru TOT. La început e tare greu. Nici măcar nu poți accepta așa ceva. Cu exercițiu simplu pentru gând și emoție, ajungi să poți măcar un pic. Din ce în ce mai mult. Până când înțelegerea și acceptarea îți ocupă timpul mai abitir decât durerea, tristețea, lipsa de speranță, nonsensul… Sarcina mea nu era să caut iubirea, ci doar să caut şi să găsesc toate barierele dinlăuntrul meu pe care mi le-am construit singur pentru a mă feri de ea, dând vina pe alții. Dar știi care e secretul reușitei? Că nu e bine să dau vina nici măcar pe mine. Că ideal ar fi să renunț a mai căuta vinovați, indiferent câtă dreptate aș avea. Să caut soluții, să caut și să profit pur și simplu de starea de bine.

Un principiu NLP spune că trăiești în clipa asta cea mai potrivită experiență pe care o poți trăi în clipa asta. Trăiești exact ceea ce ai nevoie ca să înveți ce nu știi. Și nici măcar nu știi că nu știi.

Unii au nevoie de mult mai mult ca să fie doborâți, alții de și mai puțin decât mine. Am înțeles că Dumnezeu nu-mi dă niciodată mai mult decât pot duce; dar, uneori, mi-aș dori să nu aibă atâta încredere în mine. 🙂

Sunt persoane care, citind, ar zice: „ce fraier! vorbește public despre toate astea”. Ok, acum pot să accept și-o astfel de părere. 🙂 Fiindcă eu aleg ce stare vreau să am, numai eu decid în dreptul meu.

Iau o pauză, beau niște apă și voi continua. Astăzi sau mâine. 🙂

Anunțuri

58 de gânduri despre „Despre mine. Nu mi-e rușine (1)

    Jurnalul unei Eve a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 10:06 am

    Frumooos, doctore. Se intampla uneori ca niste oameni care apar in viata noastra sa ne deschida ochii sau pur si simplu sa ne determine sa ne schimbam, dupa ce constientizam niste lucruri. Nu imi plac oamenii care incearca sa schimbe oamenii. Dar imi plac oamenii care stiu sa scoata in evidenta anumite aspecte, care reusesc sa te faca sa vezi ce e gresit si ce trebuie sa corectezi. Cu mult calm si rabdare.

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 10:14 am

    Mulțumesc.
    Oamenii care încearcă să schimbe oamenii sunt la polul opus înțelepciunii. Când vrei să schimbi pe cineva, înseamnă că vrei să-l modelezi după cum îți place ție, să accepte că e bine doar ceea ce ție ți se pare bine.
    Foarte bine spus: calm, răbdare, așteptare… Toate se întâmplă atunci când ai nevoie să se întâmple. În fiecare clipă de rătăcire, de confuzie, de conflict, întreabă-te: oare ce am eu de învățat de aici? Nu celălalt. EU.

    OrhiKamyDeea a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 11:04 am

    Oare ce o fi avand anul 2011? Si eu m-am revizui coplet in acel an si am ajuns la concluziile de mai sus, sau mai bine spus la multe dintre ele. Tu ai facut-o din dragoste pentru cineva special. Eu am facut-o pentru mine, pentru ca eu cea veche trebuia sa devin eu cea noua, fortata de imprejurari care si-au pus amprenta asupra mea la nivel mintal-psihologic. Acum, de o vreme buna, sunt foarte bine asa cum am devenit, dar cei din jurul meu sunt surprinsi si nu inteleg mai nimic. Le acord timpul de care au nevoie pentru a se obisnui cu mine, pentru ca e bine si pentru ei 🙂

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 11:17 am

    Am făcut-o din dragoste… forțat de împrejurări. 🙂 Fiindcă nu suntem dispuși la schimbare decât în situații limită, când ne tăiem craca de sub picioare, când durerea stării actuale devine mai mare decât durerea schimbării.

    OrhiKamyDeea a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 11:56 am

    Sper ca atunci cand spui situatii limita, te referi la momentul zero existential. La acea limita dintre normal si alienat mintal, iar tu doresti sa ramai in parametrii normali si te revizuiesti la toate nivelurile existentei tale: mintal, sufletesc relational.
    Pot spune: ,,Stiu cum e,,?

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 12:01 pm

    Cam așa ceva.
    Poți spune, dar ai avea dreptate doar parțial. Nici eu nu știu cum e la tine. Atât știu cu adevărat: cum a fost, cum e la mine. 🙂

    OrhiKamyDeea a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 12:07 pm

    Din cate citesc si analizez, cred ca la tine e invers decat la mine. 🙂 Asa cum am mai spus tu ai facut schimbarea din dragoste pentru cineva, eu am facut-o pentru mine sa pot merge mai departe fara sa imi afecteze mintea.

    Mitzaa Biciclista a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 12:09 pm

    Nu știu ce să-ți spun la o asemenea destăinuire. Dar înțeleg foarte bine.
    Și fiindcă mi-a plăcut enorm ce ai scris, cred că mai potrivită ar fi o anume dedicație. Am ales special varianta asta

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 12:33 pm

    @Kamy: Nu cred că am fost suficient de explicit, într-adevăr. Dar nu detaliile astea contau în poveste, cred. Iubirea pentru cineva cu care nu mai sunt. Asta a declanșat totul. Căutând să înțeleg de ce s-a întâmplat așa, am ajuns să mă descopăr pe mine pentru a putea merge mai departe.

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 12:37 pm

    @Mitzaa: Mulțumesc frumos. Chiar dacă a durut peste limite, a meritat din plin, a produs ceva… amazing în mine, în viața mea. Nu regret NIMIC.

    OrhiKamyDeea a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 12:40 pm

    Nici nu trebuia sa fi explicit pana la capat. Am inteles articolul tau filtrat prin experienta mea. Atata tot. Doar ca, detaliile ulterioare ma fac sa spun ca pe undeva experientele au multe puncte comune, pe care eu, in prima faza le vedeam invers. 🙂

    monicas10 a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 1:27 pm

    Cinci ani… aproape cinci au trecut de-atunci… În fine!
    Îndrăznesc să-l completez pe Ghandi: „Fericire este atunci când gândeşti, când spui, când faci TOTUL cu iunbire”. E simbolul crucii. 😉

    dunia a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 4:12 pm

    Citii textul repede, l-aș mai citi din nou, dar parcă nu mai are farmec, poate mâine. Mă bucur pentru tine și ți-aș pune câteva întrebări, dar știu că nu ai nici un răspuns pentru mine.
    Ai iertat și te-ai iertat.
    Și eu zic asta, că iert, dar reacțiile și faptele mă contrazic apoi. Nu știu să iert, nu mă poate nimeni învăța să iert.
    Bravo! Ți-a ieșit un text foarte frumos.

    monica a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 4:27 pm

    ah, pentru trei secunde am fost convinsa ca nu pot fi sarcastica la o asa destainuire 😀 dar acum simt ca as putea 😉 , dar aleg sa nu fiu, cado’ de la mine! 😛 multumesc de poveste si ma bucur enorm pentru tine…si cum zisei, ma abtin sa termin gandu’ . cheers! (eu sunt la cafea 🙂 )

    cora_ a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 7:03 pm

    Imi vine si-acum sa rad de mine si de cat de tare l-am cautat pe Buddha de-a lungul capitolelor, in cartea lui Chopra, „Buddha”. In fiecare pagina l-am cautat si degeaba… l-am gasit abia tarziu, dupa ce-am terminat de citit cartea.
    Deci, zic eu, „intamplarile” importante se produc abia atunci cand suntem pregatiti sa le primim.
    Felicitari, deci!

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 7:25 pm

    @monicas10: Ai dreptate. Iertarea și recunoștința sunt cele mai puternice instrumente pentru a exersa iubirea și înțelepciunea.

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 7:34 pm

    @dunia: Mulțumesc mult, apreciez vorbele frumoase! Răspunsuri la niște întrebări ar servi, ca și postarea de mai sus, tot ca niște texte din care ai putea vedea ce ți se potrivește; dar nimic nu se aplică fix la fel de la un om la altul.
    Nici nu știi că știi să ierți. 🙂 Eu, unul, sunt sigur de asta, chiar dacă te cunosc doar de pe blog. Povestirile, gândurile, trăirile tale scrise au o forță incredibilă și o bunătate de netrecut vederea! Iertarea vine de la sine; doar dă-i voie. Cum? Renunțând să mai crezi că nu poți. Adică nu te mai judeca și nu te mai pedepsi pentru nimic. Doar observă, învață și bucură-te de asta!

    Vrei un exercițiu simplu? Relaxează-te întinsă în pat sau într-un fotoliu, închide ochii și pune-ți atenția pe respirație, urmărește-o, simte aerul, simte-i temperatura, simte cum ajunge în plămâni, cum iese din nou… La început nu poți lega 5 respirații fiind atentă la ele; gândul va fugi în altă parte. Când descoperi asta, nu te supăra pe tine, nu-ți spune: „ia uite, nu pot!”. Doar readu atenția, simplu, pe respirație. Și la fel de fiecare dată. Până ce vei descoperi că funcționează din ce în ce mai bine. Când vei reuși să împuținezi judecățile la adresa ta, totul devine din ce în ce mai frumos.

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 7:35 pm

    @monica: Poți fi cum vrei tu, așa e cel mai ok. 🙂 Ai terminat cafeaua? 🙂

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 7:38 pm

    @cora: Mersi frumos, Cora! „Ochii văd numai ceea ce mintea este pregătită să înțeleagă”, zicea Henri Bergson. Lecțiile vin oricând, iar noi le învățăm când e nevoie.

    monica a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 8:06 pm

    am terminat cafeua, am fost la un lunch in the city (ca sa-mi vad iubirea vietii mele 😉 ) am facut piata si acum urmeaza o tura forte in bucatarie 😀 v-as lua si pe voi de pe aicia…dar nu avem loc si nu vreau sa va tai sau ard din greseala 😛

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 8:11 pm

    @monica: Ia-ne, că la toți ne place în bucătărie… să mâncăm. 🙂

    monica a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 9:17 pm

    …stiu :D, lasa, alta data… 😛

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 17, 2013 la 9:21 pm

    Eu stau cuminte în brațele tale dacă mă iei în bucătărie. Ca un copil de țâță. :))

    monica a spus:
    Septembrie 17, 2013 la 10:51 pm

    valeu, n-o nimerisi! 😀 😀
    adevarul e ca nu suport pe nimeni in bucatarie…ori gatesc singura ori deloc…
    in rest nu sunt asa antisociala… imi place sa impart 😛 mancarea…

    Dan a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 12:07 am

    OK, doctore! Sunt în curs sa aflu si eu acum ca nimeni nu poate sa-ti spuna ce trebuie sa faci ca sa iesi dintr-o prapastie. Poate nici n-are voie. Dar te poate face sa pricepi ca tu singur poti sa gasesti solutia.

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 9:52 am

    @monica: Bine, tu gătește, că vin după aia. Să mănânc. 🙂

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 9:53 am

    @Dan: Întocmai. De obicei, omul pricepe mai greuț, dar e în interesul lui să priceapă. Iar cel care-i declanșează declicul acela face un maaare bine. 🙂

    slowaholic a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 11:25 am

    Singura constantă din viață este schimbarea. Și orice sfârșit este un început. Cu siguranță îți sunt arhi-cunoscute acum aceste chestiuni, mai ales că am văzut cam ce-ai citit și experimentat 😉 Thank you so much for sharing!!!
    Îți mai spun și eu un motiv pentru care ai trecut prin agonie ca să ajungi la extaz și pentru care te afli pe cale: ai un dar minunat de a sintetiza aceste idei într-un mod simplu, pe înțelesul majorității. Faptul că scrii și împărtășești celorlalți este încă unul dintre aspectele pozitive ale ‘călătoriei’ tale. 🙂 🙂 🙂

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 12:38 pm

    @slowaholic: Ești una dintre persoanele pentru care mulțumesc sincer Universului că le-am cunoscut. Chiar dacă numai pe net. 🙂 Îți mulțumesc pentru aprecieri și pentru că simți atât de pozitiv în general!
    În fiecare carte de gen sau în recenzii, există oameni care spun: „E cartea care mi-a schimbat viața! E cea mai bună cale către starea de bine!”. Uneori: „E singura cale către vindecare!”. Trec peste cuvântul „singura”, șterg toate etichetele posibile din mintea mea și o citesc. Dacă sunt 10 rânduri din care învăț ceva, e perfect. Dacă nu, conștientizez totuși că pe unii i-a ajutat cu adevărat, însă și că eu am nevoie de altceva, de ceva pentru care sunt cu adevărat pregătit.
    În cazul meu, „Zen în arta de a trage cu arcul” chiar mi-a schimbat viața! Nici nu m-aș fi uitat la cărțulia asta până acum un an jumate. 🙂 „Ce-mi trebuie mie să-nvăț să trag cu arcul?!” Dar e despre cu totul altceva. E despre mine, nu despre arc. Cartea asta chiar e despre mine. Apoi Miguel Ruiz, un medic chirurg și șaman toltec, m-a fascinat, mi-a arătat ce pot alege și am ales. Cu sufletul, nu cu mintea. Și alți vreo 3-4 prin tot ce am citit de la ei.
    În caz că vrei să-ți spun niște autori, niște titluri (care mi s-au potrivit MIE foarte tare), scrie-mi în privat și vorbim, bine? Am și cărți online sau în format pdf, dacă-ți place să citești și așa.
    Mulțumesc.

    Andreotti a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 4:51 pm

    Doctore, cred că este, de departe, cea mai bună, cea mai sinceră, cea mai personală postare citită de mine în ultima vreme!
    Chapeau bas, doctore! Mă bucur că te-am întâlnit!

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 5:00 pm

    @Andreotti: Mulțumesc asemenea! E o plăcere să cunoști oameni frumoși; te inspiră și te motivează. Deci da, mulțumesc asemenea.

    Andreotti a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 5:05 pm

    Cred că noi ar trebui să-ți mulțumim! 🙂 Iar eu chiar îți mulțumesc pentru onestitate!!

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 5:12 pm

    @Andreotti: Uite, fac o plecăciune în fața ta, vezi? 🙂 Chiar dacă nu vezi, am făcut-o de-adevăratelea, ca să nu scriu minciuni. 🙂

    Andreotti a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 5:15 pm

    BIne, bine:)) Eu te cred! Suntem chit 😛

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 5:17 pm

    @Andreotti: Suntem oameni, că chitul se usucă dacă nu-l folosești repede, repede. :))

    Andreotti a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 5:26 pm

    Da, dar chitul mai ține și doi oamnei lipiți, când e folosit :)))

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 5:31 pm

    @Andreotti: Nu mai bine picurăm niște superglue? Că e fără antidot. :))

    Andreotti a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 5:40 pm

    Hai, bine, fie! 😉

    Spes a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 5:52 pm

    N-am avut destul răgaz ca să citesc și comentariile, dar cu riscul de a imita pe cineva, îți spun sincer că n-ai vorbit despre tine acolo. Ai vorbit despre mine. Și despre oameni, în general. Ne-ai cuprins pe toți în interiorul cuvintelor tale și ne-ai mișcat profund. Niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc în numele tuturor, dar de data asta am simțit nevoia să o fac. 🙂 Bravo!

    Înainte să trec și la partea a 2-a, îmi permit un P.S.

    Așadar…

    P.S.: Numele tău de familie mi-e tare drag. L-a purtat și mama mea în tinerețe. 🙂

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 6:01 pm

    @Spes: Mersi frumos pentru comentariu! Am vorbit despre suflet. Fiindcă societatea are tendința să educe doar mintea. 🙂

    Suntem rude? 🙂

    La Petite Fille de la Mer a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 6:12 pm

    2011 a fost anul care ne-a pregatit pentru schimbare . Stiam cum pot fi, dar abia cand m-am indragostit, am avut curajul sa fiu eu . Pana atunci doar cum trebuie, ceea ce imi dadea batai de cap deseori . 😀

    Spes a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 6:24 pm

    My pleasure! 🙂

    Cât despre întrebarea ta…nu pot să zic decât că neamul Scoicilor…pardon, Stoicilor :roll:…sau Stoiceștilor… 😆 ….sau cum vrei să-i spui, e unul mare. Om fi și rude 0,000000000001% :D, așa că ai grijă să nu mă superi, neamule! 😉

    Îmi pare bine de cunoștință!
    Mădă

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 6:26 pm

    @La Petite: Mari bătăi de cap ne dă în viață acest „trebuie”. Aproape nimic nu trebuie cu adevărat pe lume. Mi-ar plăcea să, e nevoie să, vreau să… Alte verbe mai înțelepte. 🙂

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 6:28 pm

    @Spes: Și eu mă bucur să te cunosc, Mădă! Eu sunt Stoica al 44-lea, să știi. 🙂 Om fi rude și cu Stoicikov? 🙂

    Spes a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 6:56 pm

    Atât ți-a trebuit, mărite Stoica al 44-lea! 😆
    Văd că stai bine și cu umorul, așa că…sunt cu ochii pe tine, începând cu acest moment. 🙂

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 7:06 pm

    @Spes: Cameră ascunsă? Unde? Că n-o văd. Stai măcar să mă îmbrac puțin, dacă e vorba așa! 🙂

    Spes a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 7:24 pm

    Hehehe! Înseamnă că-i cald pe-acolo, pe la voi. Eu stau cu două rânduri de pulovere pe mine și tot mi-e frig. Noroc cu laptop-ul ăsta, că-i supraîncălzit! 😀

    Doctore, eu îți propun să nu-mi mai răspunzi, că sufăr de vorbărie acută și nu mai scapi de mine prea curând. 🙄 😉

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 18, 2013 la 7:35 pm

    @Spes: Nu, pe-aici nu e cald, dar eu da. Sunt chiar fierbinte. De la o răceală. 🙂
    Nu, nu-ți mai răspund, nu vezi? 🙂

    Spes a spus:
    Septembrie 18, 2013 la 8:07 pm

    Ce băiat ascultător! Ptiu, ptiu, să nu-l deochi. 😛

    darklorelei a spus:
    Septembrie 20, 2013 la 8:48 pm

    Sper sa … „patesc” la fel! Vreau sa patesc la fel!

    drstoica a răspuns:
    Septembrie 20, 2013 la 9:00 pm

    @darklorelei: Să pățești așa cum e cel mai bine pentru tine, din toate punctele de vedere!

    Maria a spus:
    Octombrie 9, 2013 la 10:18 pm

    E bine sa fii din nou acasa, nu? 🙂

    drstoica a răspuns:
    Octombrie 9, 2013 la 10:48 pm

    @Maria: Da, Maria, e tare bine… bine te-am regăsit! 🙂

      Maria a spus:
      Octombrie 10, 2013 la 7:03 pm

      Pai sa nu ne mai ratacim atunci. 🙂

    strabunicuta a spus:
    Octombrie 14, 2013 la 9:00 pm

    Ma bucur mult ca ai revenit

    drstoica a răspuns:
    Octombrie 14, 2013 la 9:06 pm

    @strabunicuta: Mersi frumos. Știi că și eu mă bucur că te bucuri, da? 🙂

    redfire a spus:
    Octombrie 15, 2013 la 1:24 pm

    de cele mai multe ori, din durere se naste puterea.
    mi-e atat de cunoscuta povestea, incat ma intreb daca nu am scris-o eu 🙂
    dar nu, nu am scris-o eu. eu mai am mult pana departe.

    cred ca o sa te urmaresc cu placere.

    drstoica a răspuns:
    Octombrie 15, 2013 la 1:41 pm

    @redfire: Cred că suntem mulți cei care am tot scris povestea asta de-a lungul timpului. Fiecare are capitolul lui. Mai lung sau mai scurt. 🙂

    Mulțumesc.

Ia descarcă și tu niște vorbe aici!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s