Si iata! Francezii au facut un film mut in limba engleza. 100 de minute in care Jean Dujardin – francez curat – si Berenice Bejo – o frantuzoaica nascuta in Argentina – sunt regizati de Michel Hazanavicius – alt francez “curat” cu nume baltic.

Ma gandeam: “100 de minute mute… poveste de dragoste… un premiu la Cannes pentru Dujardin, 3 Globuri de Aur si inca 3 nominalizari, 12 nominalizari la BAFTA Awards… cine stie ce-o mai urma si la Oscar… De fapt, ce-o fi fost in capul unora cand s-au gandit ei sa faca un film fara vorbe cand altora nici 3D nu le mai ajunge?!”. Trebuie sa recunosc cinstit ca filmul asta e un experiment cinematografic inedit care m-a cucerit! Ceva… inovator in 2011. Inovator cu o chestie veche de-un secol.

Actorul George Valentin, mare star de filme mute, a devenit somer, betiv si deprimat in clipa cand s-a trecut la productiile cu sonor. Nici nu-ti vine sa crezi cata actiune, cat suspans, cat farmec poate avea un film mut in care nici macar nu joaca Charlie Chaplin! Cu o poveste de dragoste inceputa timid si-ntamplator, cu o continuare in care dragostea nu mai stii ce e sau daca e… si cu un final… hai, vezi filmul, ca-i pacat sa-ti spun eu de-acum cum se termina!

Cateva tertipuri de montaj, simple, dar foarte interesante, vreo 4-5 efecte sonore pe parcurs, niste vorbe in engleza la final, titrare de-aia clasica intre dialoguri si gata ditamai productia de Oscar. Vreo 12 milioane de dolari buget si doar 60 de mii de euro incasari in primul weekend in Belgia. Fiindca filmul e o coproductie franco-belgiana.

Si pentru ca experimentul pare inedit, lumea vorbeste despre el, iar presa il place, pariez pe “The Artist” la Oscar. Macar Jean Dujardin sa ia o statueta, ma gandesc. Alte productii/prestatii favorite chiar nu m-au dat pe spate.

Regasim prin film si destule erori de genul: pe afisul “noilor talente” cu care se intentiona realizarea unui film cu sonor (in 1929) apare si actrita Lucille Ricksen. Moarta inca din 1925. Si care nu facuse la viata ei decat filme mute.

Mai folosesc astia mici (in anii ’20) un gramofon cam prea smecher (Guild “Graphanola”) fabricat intaia oara prin anii ’50.

Personajul George Valentin bea de rupe intr-un bar pana ce cade lemn sub masa. In 1932. Cand in America era o prohibitie (1920-1933) de nu vedeai picatura de alcool in loc public!! Eee, chestii de-astea neimportante…

Muzica de exceptie, comedie si drama intr-o placuta aura romantica, plus o retro tehnica foarte eleganta.

Un film mut care m-a cam lasat mut. Pe bune.

Stiu, tot azi e si ziua Unirii Mici. La multi ani si Romaniei, zic!

Azi noapte am mai văzut o dată “Nuntă in Basarabia”. Unchiu’ Gioni e bestial! “Doamne, scuză-mă!…. Mancurți odihnindu-se….. Cred că m-am indrăgostit de NU ȘTIU.”.

Iar eu… cred că m-am indrăgostit de Basarabia! Că după tine sunt nebun de mai bine de 4 luni incoace!

Te iubesc fără să mă pot opri vreo clipă nici măcar să respir! Pentru tine prefer sa nu mai respir…

Iata niste buna dispozitie in imagini!

Un copil care sufera de placere pe genunchii domnisoarei… Pe mine nu ma tinea nimeni asa cand eram mic.

Ryan Giggs, primind un gol din offside… Situatie grea pentru Manchester United.

Niste portocale care, daca le cumperi, se fac din ce in ce mai multe fara ca macar sa ai un portocal in casa…

Si-nca ceva frumos din lumea leguminoaselor, fructelor, frumoaselor culori.

Sa va fie lunea, martea, miercurea… ca vinerea va doresc!

„De-or trece anii cum trecură,

Ea tot mai mult îmi va plăce,

Pentru că-n toată a ei făptură

E-un «nu ştiu cum» ş-un «nu ştiu ce».„

Intelegi, fată frumoasă? Dacă n-ar fi apucat Eminescu să scrie in 1883, iti scriam eu tie azi, in premieră, toate astea. Si nu te-aş fi mintit cu nimic! Pentru că te iubesc!

Nu mi-a facut extraordinara impresie pe care o au deja cei care-l nominalizeaza la Globurile de Aur. Ori poate faptul ca m-a lasat sa ma pierd in ganduri pariziene personale a minimalizat atentia in ceea ce priveste partea artistica a filmului.

La Paris, eu, unul, ma simt ca acasa. Locurile imi sunt atat de familiare, incat mi se pare singurul oras din afara Romaniei in care m-as muta fara regrete. Poate intr-o viata anterioara… am bantuit vreo 70-80 de ani numa’ pe strazile lui. Iubesc la nebunie Place Pigalle, chiar daca e intesat cu felinare rosii. E totul atat de decent, de boem, de prietenos, incat nu ma deranjeaza deloc. Iar Moulin Rouge chiar arata ca o melodie frumoasa.

Si multele trepte care duc spre Sacre Coeur, in Monmartre, cu pictorii si braseriile sale aparte…

Si Gradinile Luxembourg de unde n-as mai pleca nicicum intr-o zi de vara…

Si Tour Eiffel cu inaltimea lui romantica si atotstapanitoare…

Si Hotel des Invalides, absolut cuceritor cu opulenta sa artistica…

Si Sena pe care-ti vine sa plutesti incontinuu, privind in stanga si-n dreapta, cu un pahar de vin in mana…

“Nu ma pot hotara cand imi place mai mult Parisul: ziua sau noaptea?” E replica din film. Am ascultat-o de parca as fi zis-o eu insumi.

“Midnight in Paris”. O comedie tristutza daca stai sa analizezi prea in profunzime. Asa ca mai bine vezi filmul in mod relaxat, detasat… te amuzi, te lasi oarecum purtat de aspectul romantic, boem si SF… si te intalnesti cu Dali, Hemingway, Picasso, Bunuel, Gauguin… Nostalgia (in general) te face prizonierul trecutului si asta cred ca nu e bine. Trecutul trebuie sa ramana doar o experienta, o invatatura de minte, cu ajutorul careia sa faci prezentul fix asa cum iti place. Pentru ca asupra prezentului chiar ai putere absoluta. Trebuie doar sa crezi in asta. Prezentul e singurul moment care exista cu adevarat. Dar aici e fizica cuantica, nu ma mai bag.

Cert este ca vreau in Paris! Si nu vreau singur.

p.s.: Bai, deci eu nu spun ca e un film slab! Doar ca ratacirile personajului in epoci de altadata, impletite cu o relatie aproape conjugala, bizara si nepotrivita, nu m-au impresionat prea tare. Insa… e Woody Allen, na.

Povestea exploreaza iluziile oamenilor cum ca o viata diferita de a lor este neaparat mai buna si trece in CV-ul regizorului un film despre orasul iubirii, dupa ce isi dedicase munca altor doua locatii europene de mare succes: Londra, in “You Will Meet a Tall Dark Stranger” – 2010, si Barcelona, in “Vicky Cristina Barcelona” – 2008.

Atat.

Later Edit: Si iata-l pe W. Allen castigand, azi noapte, un Glob pentru cel mai bun scenariu, al acestui film.

Pe-atunci, nici măcar nu știam că te iubesc…

Și-apoi, iubirea a devenit singurul sentiment rămas in viață. In viața mea…

Trăiesc un vis și-aș vrea să nu mă trezesc niciodată…

Promit ca nu mă voi trezi! Chiar dacă-mi vei cere vreodată așa ceva…

Iubesc să te iubesc mai mult decât iubesc să respir!

A urmat blocajul vieții mele. Știa ce știa ca un om mare. Ce era să-i răspund? Am făcut un “aaa…” prelung, mi-am luat o față de profesor de treabă și-am incercat să nu-l dezamăgesc. Și nici să nu-i dau apă la moară cu orgasmul.

Zic: “Florine, ar trebui să meditez un pic la asta, fiindcă e treabă serioasă și n-am făcut niciodată un top al senzațiilor. Dar de unde știi tu… ce știi?”. Mi-a explicat că a citit intr-o revistă și să stau liniștit pen’ că verișoara lui mult mai mare i-a spus că are dreptate, dar că nu e ok să vorbească despre așa ceva la vârsta lui. Și de ce mă intreba el chestia asta? Ca să facă o comparație, să vadă dacă topul verișoarei e același cu topul meu. De râs, nu puteam să râd, fiindcă el era om serios. Iar replica trebuia să fie de fiecare dată echilibrată, mă gândeam. Acu’ nici nu sunt sigur că el știa cam ce-ar insemna orgasmul…

In 3 secunde de liniște am făcut și eu in minte un clasament al primelor 3 senzații. Pe prima o știa și el. A doua… zic: “Florine… tu cum te simți când te trece șușu in timpul orei, doamna invățătoare nu-ți dă voie să mergi la toaletă, iar in pauză alergi să faci si te simți brusc mai ușor?”. S-a gândit puțin și s-a luminat la față: “Daaa, cel mai bine e in timp ce fac!!! Ăsta e pe locul 2?”. “Ihim.” “Nu seamănă cu ce mi-a zis Alina. Și pe 3?” N-am mai știut ce să-i răspund. I-am indrugat ceva ca să schimb subiectul, să nu-l dezamăgesc crunt, dar nici să nu mai trebuiască să vorbesc cu un copilaș despre orgasme și-altele asemenea. Puteam să-i zic lui de sărut, că e suprem? Sau de… ce altceva? Ia, spuneți voi, dați-mi locurile 2 și 3 de după orgasm!

p.s.: Sper să nu găsească și blogul, că mă urechează maică-sa de nu mă văd! Deși, aia cu pipi cre’ că-i adevarată. Vorba japonezului: “ce plăcere să-ți golești bășica udului!…”.

Daca treci pe-aici si-ti arunci un ochi, zic sa traiesti, Oaie! Colegul care ne-a imbolnavit pe toti de ea. Era atat de indragostit de Paul Rodgers, incat si-a botezat primul copil Paul, normal.

Prin ’99. Pe cand noi eram pustani, iar radioul insemna doar pasiune. Si muzica dupa sufletul DJ-ului. Daca astazi castigai la loto, ii innebuneai pe ascultatori cu tutzi-tutzi, sa se veseleasca toata lumea cu tine. Daca maine divortai de nevasta, numa’ muzica de taiat venele difuzai in programul tau.

Era anul in care ma intorceam in radio, dupa niste TVR. Si am tinut neaparat sa fac o emisiune dementa. “Frectia”. Cu invitati-vedete din orice domeniu. Mancam, beam in emisie, vorbeam la liber si ascultam si muzica din cand in cand. Primii invitati au fost baietii de la BUG Mafia, carora nu le venea sa creada ca se poate intampla asa ceva intr-un radio din Romania.  Au urmat… muuulti… artisti, actori, directori de media, sportivi… fara scandalurile de tip tabloid din ziua de azi. Nu se inventasera inca Nikita, Pamela, Cruduta, Zavoranca… Doar nebunie si amuzament maxim. Aveam si-o rubrica de dedicatii altfel. Ii zicea “Da-o daca poti!”. Si ce ne-o mai dadea lumea… Dedicatia.

Doi ani am facut “Frectia”, pana cand am terminat nebunii dispusi sa vina in emisiune. La un radio din Ploiesti – RPh. Care, ulterior, a devenit cel mai tare post local din Romania. Voi fi intotdeauna mandru ca am lucrat acolo, inca il iubesc. Nu ma hazardez deloc atunci cand spun ca e cea mai importanta etapa media din viata mea. Peste TVR, Pro Tv, Antena1, Pro Fm, Kiss Fm sau presa scrisa. Din multe puncte de vedere.

Nostalgie? Probabil. Dar, cu siguranta, e dorul de un radio curat, neingradit in tipare. Care in ziua de azi nu se mai poate face. Pentru ca, in primul rand, nu mai vrea ascultatorul. Trendul se schimba de la o decada la alta.

Dintre toate formele de media in care am lucrat, radioul mi-a prilejuit cea mai… agitata viata. Plina de de toate. As putea scrie o carte numai cu “iubirile” bolnave din perioada aia. M-a iubit o doamna ascultatoare vreo 3-4 ani, fara sa fi baut cu ea nici macar o cafea. Doar din vreo doua intalniri strict profesionale. Ca avea si-o firma pentru care ma ruga sa lucrez part-time. Zicea ca si eu o iubesc, dar nu stiu inca. Si ca am nevoie de un psihiatru, ca sa-mi deschida mintea. :) Imi trimitea zilnic cam 100 de mail-uri. Dar mai bine cred ca povestesc pe rand, in alte postari, chestii de-astea, ca mi-ar lua inadmisibil de mult spatiu aici.

Conquistadora? Imi place atat de tare, incat, atunci cand o ascult, ma gandesc la o singura persoana. Acum, deja stie toata lumea la care.

Chiar si atunci cand cere efort…

Am si uitat cum sunt alte sentimente decat iubirea…

Imbraca-te cu sufletul meu, sa vezi ce cald e inauntru!

Ia-ma in sufletul tau, sa vezi ce zambet pot sa aduc cu mine!

In tot Universul nu mai gasesc atata frumos cat am descoperit in tine…

Pentru prima oara in viata nu imi e frica

sa iubesc pana la capat…

sa uit de mine pentru ca exista cineva mult mai important in Univers…

sa stiu sigur ca pot trai si bune si rele, dar numai langa tine…

sa simt ca altcineva e stapan peste inima mea.

Te iubesc, fata frumoasa, si sunt apt pentru fericire!

E o tragi-comedie. Povestea lui Adam, un tanar de 27 de ani, angajat intr-un post de radio, sanatos tun, sportiv in timpul liber, care descopera ca are cancer la coloana.

Iubita roscata si frumusica il insala cu un nespalat, prietenul cel mai bun e un tampit care-si ascunde foarte bine sensibilitatea, mama il dispera cu atentia ei posesiva, iar psiho-terapeutul de 24 de ani, o Ea tare draguta, habar n-are sa-i trateze drumul spre luminita sau intunericul de la capatul tunelului. Dar…

Filmul are destule: glume bune, aspecte de viata, chimioterapie, indiferenta, sensibilitate, caderi nervoase, operatie si… fiecare e liber sa mai descopere cate ceva. Facut sa te juleasca la sentiment, dar bazat pe o poveste reala. Cu un buget de 8 milioane de dolari. Fata de Moneyball, de exemplu: 50 de milioane.

Dialog intre Adam, tanarul bolnav, si Kyle, prietenul dement, obsedat sexual, despre iubita primului (roscata de care ziceam mai sus ca-l insela):

Kyle: She doesn’t blow you?

Adam: …She doesn’t like to.

Kyle: Of course she doesn’t like to. No one likes putting a dick in their mouth.

Eu zic ca merita sa-l vezi. Inclusiv trailerul postat mai jos e foarte interesant, e altfel.